* Interviu cu jurnalistul Ovidiu Matache *
Şi-au pus colţarii, căştile şi cu pioleţii în mână au pornit încrezători înainte: escaladarea Doamnei Albe, celebrul Mont Blanc. Alpinişti pasionaţi, jurnalistul Ovidiu Matache de la ziarul „Imparţial” şi prietenii lui Veronica şi Teo Tălăşman au trăit o aventură extraordinară în această vară. Despre fascinaţia muntelui şi ambiţia de a-l urca pe jos am discutat cu alpinistul şi colegul nostru de presă, Ovidiu Matache:
- De ce să urci cu piciorul când majoritatea oamenilor ar vrea să ajungă în vârf cu maşina?
- Dacă unora le place fotbalul, altora şahul, noi ne-am apropiat foarte mult de munte. Eu, Teo şi Veronica am prins încă de acum cinci ani gustul expediţiilor: Piatra Craiului, Bucegi, Făgăraş. Încet-încet urci şi faci tot posibilul să ajungi sus. În anumite cazuri nu se poate şi trebuie să renunţi, dar şi asta face parte din frumuseţea muntelui. Eu cred că un munte nu poate fi cucerit, îţi permite să-l urci în anumite condiţii. Sus, departe de rutină, de aglomeraţia oraşului, te simţi cu adevărat liber.
- Cum a fost pe Mont Blanc?
- Am reuşit să trecem pragul de 3.000 de metri de unde încep problemele cauzate de altitudine: o senzaţie de oboseală accentuată, dureri puternice de cap, e tot mai greu să respiri şi mergi cât mai încet ca să reuşeşti să te adaptezi. Din plină vară – 30 de grade, câte erau la noi - am ajuns în plină iarnă – la minus 15 grade. Ne-am bătut cu zăpadă în plină vară... Condiţiile meteo sunt schimbătoare, în câteva minute se lasă norii pe creastă şi te pierzi în imensitatea albă.
- Culoarul Morţii nu e doar abrupt, mai apar şi „bombardamente” de roci. Cum a fost să străbaţi 700 de metri de perete vertical?
- Rocile, de dimensiunea unui frigider, se desprind de la mare altitudine şi ricoşând în toate direcţiile se sfărâmă în roci mai mici, dar la fel de periculoase. Soluţia este să te adăposteşti lângă un perete pentru că indiferent ce echipament ai avea, nu ar rezista avalanşei. Prima repriză am prins-o chiar când ne-am apropiat şi a durat trei-patru minute. Următoarea repriză a fost la câteva minute după. Nişte englezi comentau în spatele nostru „Frumoasă privelişte!”.
- Aţi renunţat la ascensiune când vă mai despărţeau 400 de metri de vârf considerând că un alpinist viu e mai bun decât unul mort...
- 400 de metri în oraş îi faci în câteva minute. Acolo ar fi însemnat ore dus şi întors. 400 de metri pe Mont Blanc puteau face diferenţa între viaţă şi moarte. Cu un an înainte, pe coborâre, în acelaşi loc, pe creastă, un tânăr din Buzău a murit. Pur şi simplu i s-au desfăcut colţarii şi a alunecat în gol...
Am stat o oră în refugiu şi am cântărit situaţia gândindu-ne dacă efectele altitudinii vor fi din ce în ce mai pronunţate şi nu vom mai putea coborî în siguranţă. Nu am apelat niciodată la serviciile salvamontişilor pe care îi apreciez foarte mult şi cărora nu vreau să le mai fac şi eu viaţa grea. Am preferat să coborâm în siguranţă. Anul viitor sperăm să ajungem pe Mont Blanc, dar şi pe masivul Matterhorn, care necesită cunoştinţe solide de alpinism.
- A fost vreun moment pe Mont Blanc în care ţi-a fost teamă pentru viaţa ta?
- Am simţit o stare puternică de somnolenţă şi am vrut preţ de câteva minute să mă odihnesc în coardă, să închid ochii. Bătea vântul, ninsoarea, eram în plafonul de nori. Trebuia să mă mobilizez! Ca să urci pe un munte, fie el şi Mont Blanc îţi trebuie voinţă, echipament bun şi odată ajuns pe munte să nu rişti nimic, să ai încredere în membrii expediţiei şi să fii capabil de efort fizic prelungit. Expediţia noastră nu ar fi fost posibilă fără sprijinul familiilor, prietenilor şi unor sponsori inimoşi: IPA Regiunea 2 Galaţi – România, „Imparţial” şi SC Isoval SRL.
- În 5 ani de urcuş, chiar nu le-aţi dat de lucru salvamontiştilor?
- Acum trei ani, la peste 2000 de metri, prin Jnepeni, am simţit o pişcătură şi în câteva secunde mi s-a umflat braţul. Se vedeau două semne pe el. Am stat jumătate de oră şi pentru că nu au apărut alte reacţii am făcut traseul. La coborâre m-am oprit la serviciul salvamont. M-au bandajat spunând să nu îmi fac probleme dacă nu am păţit nimic până atunci. Ori a fost o specie de furnică roşie ori o viperă.
- Munţii noştri sunt mai frumoşi decât ai altora?
- Fiecare munte are frumuseţea lui. Peisaje extraordinare avem şi noi, unele poate chiar mai frumoase decât în Alpi. Piatra Craiului şi Făgăraşul pot concura cu Alpii, dar le lipseşte altitudinea.
