* Shopping cu păsare (ca opus celui cu NE-păsare) *
Ador să mă duc din când în când să cumpăr mâncare de la singurul restaurant din Galaţi deschis la orice oră, care îţi serveşte meniu-ul pe geam. Culmea, nici măcar nu mă (mai) omor cu mâncarea de acolo, dar revin fascinată de locul ăla în care tu ceri şi cineva îţi dă exact ce ai vrut, semn că TE-A ASCULTAT.
Apropo de chestia asta, îl contraziceam furibund pe un prieten americanizat, care îmi făcea apologia zâmbetului în strategia de piaţă a vânzătorului american: „Eşti nătâng”, combăteam, „ai impresia că e mai mult decât faţada lui ˝Ai făcut alegerea corectă cumpărând de la mine, şi altă dată voi fi aici, jubilând că pot să-ţi iau banii!”?.
„Nu”, zicea amicul meu, „asta zice vânzătorul american într-adevăr, dar cel român te bagă în mă-ta că l-ai deranjat, unde mai pui că îţi şi atrage atenţia că dacă ţi-ar răspunde la toate întrebările tale tâmpite legate de preţuri, ar însemna că te crede şi în stare să cumperi! Aşa că nu se mai oboseşte, că el are oricum probleme legate de impotenţă, rate la bancă şi dispariţia unui papuc vechi, şi te expediază”.
„Americanul e politicos: ˝Nu te interesează problemele mele, nici pe mine ale tale, uite, aici e spaţiu liber de probleme, putem să rânjim unul la altul!˝. De-asta americanul zâmbeşte frumos şi românul cere şuturi”.
Îhî, chiar aşa, răspund de pe scaunul din maşină, unde înşfac fericită câtă Cola nu aş putea să beau, şi restul junk-food-ului, răstimp în care dacă mai şi mulţumesc, sunt corectată: „NOI vă mulţumim”. Ei, hai, mă leşi cu exagerările, zi-mi doar poftă bună şi-am plecat.
* Şşşşt, a nu se polua aerul cu vorbe inutile! *
Ca niciodată, mă băşică pe psihic să trebuiască să răspund unor formalisme pe care nici măcar intelectualii care le formulează nu dau doi bani pomană. „Ţe faţi? Ţe faţi?”, o voce de copil căruia i s-ar potrivi perfect un dos de palmă peste gura căpos-alintată îmi semnalează că un anume mocofan nu poate să treacă în tăcere pe lângă mine.
Că individul se simte obligat să mă tragă de atenţie că el are lucruri prea importante la care s-ar putea gândi, mult mai presus până şi decât banalitatea unei întrebări corecte politic, ca să se oprească din mers, să cugete că nu are nimic de zis – fapt absolut normal, de altfel - şi să treacă liniştit mai departe.
Îi ştiţi pe oamenii care râd imediat la propriile glume. Uneori, nici nu apucă să le zică, se poticnesc, mai râd, mai zic, mai repetă, că te văd fixându-i nedumerit, în sensul, te rog, nu mai chinui atmosfera de politeţe elementară şi pe tine de inteligenţa pe care nu o ai!
* Pune mâna pe Vasilică! *
Indivizii devin iraţionali în preajma lucrurilor evidente, dar care presupun stare de beatitudine. Nu o dată m-am întrebat cum de STĂ gravida din faţa mea, când fiecare prezenţă feminină din preajmă se simte obligată s-o frece încurajator pe burtă, de parcă ar mângâia capul mielului de Paşti, sau ar aştepta să se ia norocul şi la ea, ca atunci când freci amuleta feng-shui aducătoare de bani, noroc, faimă şi candida.
Ca fraierul care ştie că trebuie să fie primul amuzat de gluma lui, şi gravida exultă la ineditul situaţiei – altfel cum naiba să îndure pipăiala colectivă şi să mai şi zâmbească tâmp?!
„Pleosc-pleosc, nu pot să tac”
Ciudat, dar puşi faţă în faţă - vânzătorul de la restaurantul cu fereastră şi pe idiotul care se alintă copilăreşte -, indivizii se urăsc sincer din prima secundă. Vânzătorul îţi pierde elanul şi întreabă rece, iar „Ţe faţi?” îşi subţiază privirea de parcă ar vrea să injecteze intravenos cu ea.
După care începe să baloteze cu ciudă, în timp ce îţi explică absent că ţie îţi face un bine că nu îţi dă, ce dacă nu i-ai cerut, dar e de bănuit că vrei, doar eşti gravidă, iar gravidele, pe lângă faptul că se tăvălesc ca Rex prin praf când le scarpină cineva burta, mai şi poftesc la toate cele.
