Dramaturgul francez Jean Racine s-a născut pe 22 decembrie 1639, la La Ferté-Milon, într-o familie de mici funcționari. Rămas orfan la 4 ani, mama sa murind în 1641, iar tatăl în 1643, a fost crescut de bunici. După moartea bunicului său, în 1649, s-a mutat cu bunica la mănăstirea din Port Royal. Toate aceste întâmplări nefericite i-au permis totuşi să primească o educație aleasă. A acumulat o cultură vastă, incluzând literatura și în special învățarea limbilor greacă și latină.
Vârsta de 18 ani îl găsește pe Racine orfan și sărac, dar cu o serie de relații. A studiat filozofia, apoi a început să scrie poezii. A încercat să concilieze aspirațiile literare și cariera ecleziastică, dar în final s-a dedicat literaturii.
În 1664, a fost introdus la Curtea regală, cu un poem în care îl lăuda pe Ludovic al XIV-lea. Apoi a jucat într-o piesă de Molière, însă fără prea mare succes. În 1665, a scris tragedia în cinci acte "Alexandru cel Mare" (personaj pe care l-a și interpretat), care a reprezentat primul său succes.
Tragedia "Andromaca", publicată în 1667, i-a adus un succes uriaş, asigurându-i celebritatea. După o singură comedie, "Apărătorii", scrisă în 1668, a revenit definitiv la tragedii: "Britannicus", "Bérénice", "Ifigenia", "Fedra". Zdruncinat de critici, a renunțat la teatru, în ciuda succesului capodoperei "Fedra". A mai scris totuşi tragediile biblice "Esthera" (1689) și "Athalia" (1691).
Capodoperele lui Racine sunt tragedii având ca temă dragostea ca pasiune devastatoare. Piesele sale de teatru au suscitat o mare admirație, zugrăvind pasiunea ca o forță fatală care îl distruge pe cel ce o posedă. Prin operele lui Racine, tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern.
Membru al Academiei Franceze din 1673, Racine a fost înălțat la rang de Cavaler în 1690. A fost, de asemenea, trezorier al Franței, funcție care i-a adus venituri considerabile, apoi historiograf al regelui, din 1677.
A încetat din viață pe 21 aprilie 1699, la Paris. A fost înmormântat la Port Royal, fiind reînhumat ulterior la Paris.