În cea mai recentă reuniune a Cenaclului "Noduri şi Semne", Mihail Silviu Capotă (MSC) a citit patru proze scurte - "Bolovanul", "Ora de franceză", "Sub piele" şi "Băncile vorbesc doar între ele", care s-au dovedit surprinzătoare prin calitate literară și subiecte care - deși, în aparență, banale - au captivat prin modalitatea de expunere, printr-un limbaj bine condus și printr-o analiză/ descriere a trăirilor introspective dozate la limita unui bun simț artistic surprinzător, dacă ținem cont că MSC a citit pentru prima dată în cenaclu.
”Prozele citite sunt, mai degrabă, niște autodezvăluiri, amintiri care au o însemnătate deosebită pentru autor, povești care atrag cititorul; personificările din aceste introspecții mi-au amintit de Bruno Schulz, care m-a copleșit prin personificările folosite și un absurd care, la MSC, nu este apăsător, ci candid; are un ritm bun, dar și tendința de a fi prea explicit; are o sinceritate care dă o forță de nebănuit textelor; este tulburător.” (Tudor Neacșu)
”Mi-au plăcut atmosfera, lirismul și tensiunea creată; are tandrețe și eros; ideea că lucrurile poartă amprenta energetică a celor ce trec pe lângă ele este interesantă și, oarecum, inedită; m-am regăsit în texte.” (Anca Șerban Gaiu)
”Poveștile au o tentă de romantism sănătos și veridic; ocolește bine clișeele.” (Ecaterina Păun)
”Apreciabil curajul de a-și pune în evidență interioritatea; consider că este un act vindecător în a te lăsa să fii văzut; poveștile sunt pline de introspecții și autodezvăluiri; emoțiile par îmbibate în cuvinte și cuvintele în emoții; textul este viu.” (Carmen Neacșu)
”Textele lui MSC sunt o metaforă a ceea ce este el și mă bucur că a reușit să găsească prin scris modul în care a eliberat pasărea sinelui din colivie, deschizând apoi fereastra, având curajul de a se raporta și altfel la lumea exterioară, trecând, prin pânzele sale, de la suprarealism, imobilitatea alienării ("Bolovanul"), până la realism ("Ora de franceză"), text în care este exersată linia fină a portretului, cu un contur à la Modigliani. Prozele sale curg cu fluiditate și dezvăluie un zbucium lăuntric rămas în stare latentă mulți ani.” (Lăcrămioara Daniela Donose)
”Prozele lui MSC sunt mature și bine definite. "Bolovanul" este o parabolă despre sufocarea interioară, refuzul de a ne confrunta cu emoțiile proprii. Atmosfera transmite cu finețe o stare adesea ignorată, dar profund umană. Finalul textului imprimă o notă de speranță și eliberare. "Ora de franceză" este o meditație lirică - având un stil rafinat, în care atmosfera surprinde frământările adolescenței. În "Sub piele", descoperim o sensibilitate aparte, pe care scriitorul o conduce cu măiestrie. O radiografie în sinele absolut, unde emoțiile nu merg în linie dreaptă și în care învățăm să trăim cu noi înșine. În "Băncile vorbesc doar între ele", MSC metamorfozează o imagine poetică despre spațiile care păstrează amintiri. O observație contemplativă - unde descoperim o poezie interioară din care răzbate un limbaj al tăcerii.” (Victor Dragomir)
”Remarc un debut literar reușit, sub aspectul că, la propunerile de proze, unele ar mai necesita o revenire asupra finalului - "Bolovanul", de exemplu; cu felicitări pentru finețea cu care a descris-o pe profesoara de franceză, reușindu-i un portret absolut remarcabil prin grația și delicatețea cu care ne-a adus-o din memorie în fața ochilor, departe de clișee inevitabile uneori; iar ultima proză, cea a băncilor care au amintiri, mi-a reamintit pe undeva de Henry James, păstrând proporția și distanțele, firește! E un debut promițător, al unui autor pe care îl aștept să mai aducă și alte texte la fel de bine realizate." (Stela Iorga)
”Textele acestea vin dintr-o zonă sinceră. Se simte. "Bolovanul" nu doar că te apasă - te prinde cu totul și nu-ți mai dă drumul. Îți cade în suflet și te lasă acolo, cu gândurile tale. Apoi vine "Ora de franceză". Nici nu contează dacă ți-o imaginezi sau nu pe profesoară. Emoția e acolo, vie. Și, fără să vrei, o recunoști. O știi. Dar "Băncile vorbesc doar între ele" e altceva. E vârf și început, deodată. Cineva - autorul, poate? - trece pe lângă fiecare bancă și lasă capul în jos, ca să asculte ce au de spus. Și băncile vorbesc. Iar el, acest personaj pe care nu-l cunoști, dar de care deja ți-e dor, le ascultă. Pe toate. E misterios, dar promite. Eu, una, vreau să-l mai întâlnesc. Să-mi mai povestească. Poate și să-l întreb, într-o zi, cine e.” (Ramona Marin)
* Până pe 12 septembrie, Cenaclul "Noduri şi Semne" intră în vacanța estivală.
