E noapte închisă-n odaie/ şi neagră ca pasărea Poe...
mă duc să deschid o fereastră/ cu gândul că sufletul tău
departe, acolo şi singur/ nu poate să stea, şi îl rog
să plece, degrabă, la mine.../ tai lemne, l-aştept şi fac foc,
scriu vorbe la flacăra sobei,/ că altă lumină nu am,
le zgârii frumos, pe-ntuneric,/ pe aer, şi lungi până-n geam,
apoi le citesc s-aud unde/ şi cum şi de ce am greşit,
le şterg şi le scriu înc-o dată.../ iar sufletul tău n-a venit!
Doar pasărea Poe fâlfâirea/ pe marginea gândului meu
şi-o trece încolo, încoace,/ eroic, părelnic, mereu...
şi tare mi-i frică, mi-i groază/ de faptul cuvântului său,
un singur cuvânt, unul, simplu,/ dar plin cu tăcere şi rău...
şi pasărea tace întruna,/ doar tace-ntre mine şi poartă...
cumva, o fi cea Totdeauna?/ iar cea Niciodată e moartă?...
tai lemne, aştept şi fac focul,/ şi scriu, şi citesc: oare Poe
nu vede că nu am lumină/ şi rost, fără sufletul tău?
