Sunt încă sub impresia atmosferei (şi a unor întâmplări) din cadrul Târgului de carte „Axis Libri”, recent încheiat. Iar reflecţiile de faţă au şi nu au integral legătură cu debutul care face obiectul acestor rânduri. Mai degrabă cu lumea dinăuntrul şi din jurul scriitorului.
Nu pot să nu remarc şi eu că ediţia din acest an va închide în ea şi deja mediatizatul fluierat emis de un talentat poet, cumva supărat pe cei din jur care nu-i ascultau vorba. Supărare, desigur, îndreptăţită. Numai că, pentru a fi corecţi, lumea/ trecătorii au luat ce au vrut de la acest târg; unii şi-au procurat cărţile dorite, alţii i-au băgat în seamă cu bucurie sau doar cu moderaţie şi pe scriitorii prezenţi; nu trebuie excluşi nici cei care au trecut pe lângă mulţimea de vizitatori, apoi însoţiţi de căţel şi copil au purces mai departe către faleză, ca să vadă cât a mai crescut apa.
Locuitorii care acum citesc mai rar trebuie înţeleşi. Dacă anul acesta unii dintre ei doar au luat act de existenţa şi de preţul cărţilor oferite în stradă, la anul sau până la anul poate chiar vor şi citi una-două. Totuşi, în niciun caz autorii (cum îi place unui distins prieten să-i numească pe scriitori) nu trebuie să se lase neapărat tulburaţi de gustul unui asemenea public. Datoria celui care se chinuie pe pagină, mai nou, pe tastatură, este să creeze. După mintea şi după sufletul său. Sperând că va reuşi să schimbe în bine lumea. Abia apoi, la confruntarea cu semenii, cu timpul, se va vedea cine şi unde a greşit. Dacă a greşit...
Nicoleta Onofrei a deschis, practic, prin lansarea cărţii sale, acest Târg literar din mai. „Chimera între ziduri” este volumul ei de debut, premiul obţinut la concursul „Porni Luceafărul...” de anul trecut. Aşa că editura ieşeană „Timpul” a fost aici (şi) pentru a însoţi intrarea oficială în lumea scriitoricească a poetei noastre. Evident, nici până acum Nicoleta Onofrei nu era o necunoscută pentru gălăţeni şi nu numai. Prezenţa în cadrul cenaclului „Noduri şi semne”, distincţiile primite la alte concursuri, activitatea sa publicistică, versurile apărute prin ziare şi reviste, volumul-bijuterie „Gargoyle” (nr. 15 din colecţia cArtESENŢE), toate acestea şi încă multe alte semne au contribuit la conturarea profilului ei. Aşa că rândurile de faţă, care sunt doar o prezentare, nicidecum o cronică, vin în completarea lucrurilor deja ştiute despre Nicoleta.
Cei care au deschis deja cartea au remarcat, cred, că poemele Nicoletei sunt însoţite de opiniile a două persoane cu autoritate, poeţi şi critici deopotrivă, Mihail Gălăţanu şi Adi George Secară.
Cel dintâi constată încă din titlul prefeţei sale: „Un talent precoce, dar nu exploziv”. Asta apropo de debutul poetei, relativ întârziat. Cât despre scriere să reţinem: „Poezia ei este precum e şi omul: introvertită (...) Este copilăroasă, imprevizibilă, băieţoasă. Dar, mai înainte de toate, se cuvine să spun că este cerebrală, o, da, pentru că şi poezia ei moşteneşte, în mod major, această predispoziţie. Versurile şi stările sunt aranjate cu creierul. Creierul ei face ordine în masa dintâi amorfă, a poeziei.”
Şi Mihail Gălăţanu îl conduce astfel pe cititor în lumea poetei: „Ea traduce în imagini şi zugrăveşte în cuvinte. Poemele ei sunt colecţii de imagini succesive, icoane pictate pe sticla perfect transparentă a sensibilităţii.” Cele două pagini şi jumătate semnate de celebrul nostru concetăţean, „rătăcit” în Bucureşti, mi se par încărcate de judecăţi remarcabile, întru totul utile atât poetei, cât şi celor care vor s-o citească.
Postfaţa lui Adi George Secară este mai amplă, mai elaborată, cu trimiteri către orizonturi artistice vecine cu poezia, conchizând: „Într-un fel, Nicoleta Onofrei a păţit precum fetişcana din „La Strada”: a nimerit în circul literaturii, inocenţa îi mai scrie cu ochii aceia mari ai Giuliettei momente magice ale echilibristicii condiţiei umane, dar Zampano, realitatea, abia aşteaptă să o aducă cât mai aproape de pământ, de plăcile tectonice care se vor rupe ca napolitanele...”
Şi apropo de zicerea criticului, iată, un poem din carte: „când bocancul drept atinse pământul/ piciorul lăsă un grăunte de nisip/ bocancul stâng scutură şi el niscaiva fire/ în curând conglomeratul va face implozie/ se va pleoşti/ ca o pungă de apă spartă în asfalt/ ca un copil botos/ ofticat de atâta mers/ îşi va trânti dosul imens/ în curând în curând/ în curând plăcile tectonice se vor rupe/ dar bocancii încă se vor mai auzi.” Poemul se numeşte „eppur si muove”. Este poate o posibilă semnătură de suflet a poetei, o promisiune către sine şi către semeni. Lirica ei cu siguranţă se va mai auzi, din ce în ce mai apăsat...
