Este 1969 şi marele scriitor argentinian Jorge Luis Borges se plimbă pe malul râului Charles, care traversează localitatea Cambridge, USA. Se aşează pe o bancă. Privind valurile râului, se gândeşte la curgerea timpului imaginată de Heraclit. Brusc, reveria se încheie devenind conştient că nu este singurul locatar al băncii. Lângă el stă aşezat un bărbat tânăr, preocupat cu fredonarea unei arii familiare.
Borges, preferând să fie singur, doreşte să se ridice, dar îşi dă seama că ar fi teribil de nepoliticos. Intră în vorbă cu celălalt şi, dintr-una în alta, cei doi descoperă că amândoi sunt argentinieni, au locuit în aceleaşi locuri şi în concluzie sunt amandoi... Jorge Luis Borges, doar că la vârste şi spaţii diferite. Banca pe care stau e aceeaşi bancă, dar Borges cel tânăr priveşte Rhonul, la Geneva în 1914, în vreme ce Borges cel bătrân priveşte râul care se varsă în portul Boston.
Vă invit să citiţi întreaga povestire („Celălalt”) în volumul lui Borges „Cartea de Nisip”. Nu e o poveste science-fiction, n-o să dea buzna dintr-o gaură în timp Jean Luc Picard urmărit de klingonieni cu fazerul setat să ucidă, n-o să vă schimbe viaţa, n-o s-o consideraţi cea mai „mare” scurtă povestire, dar cred că veţi recunoaşte măiestria aproape perfectă cu care argentinianul îşi polisa frazele. E ceva teribil de liniştitor, molcom şi real, cu scurte explozii fantastice, magice, în felul în care scrie, e ca un ritm de tango lent, magistral dansat. Ca un Pacino orb in The Oak Room, sau, dacă vreţi, ca explozia lui Messi, acest contrapunct de semizeu al hipnoticului joc de pase catalan, care a marcat fotbalul în ultimul deceniu. Aşteptările mele de la Cupa Mondială care se desfăşoară în Brazilia îl au pe micul Argentinian în prim plan.
Vinul potrivit e o poveste aproape fantastică, dar bine ancorată în real, plină de arome florale, din care se disting un lan de trandafiri galbeni-aurii, dar şi multe fructe - o plantaţie de fructe tropicale, citrice şi o livadă cu mere coapte. Gustul este plin, bogat, cu aciditate bună, dar nu exagerată, suficientă cât să susţină gustul exuberant, de măr, fructul pasiunii, pepene, mango, clementine. Finalul este frumos, de fructe dulci, sec spre demi, nu la fel de impresionant, dar nu perfecţiunea este de căutat la cei peste 1.750 de metri peste nivelul mării ai văii Cafayate, mirosul şi atacul sunt cele minunate.
Acest vin din soiul Torrontes seamană puţin cu un dry muscat întins în iarbă, şi genetica soiului argentinian confirmă întrucâtva (unul din părinţi e Muscat de Alexandria), dar are o bogăţie cu care al nostru nu poate rivaliza. Poate de aceea, conquistadorii au căutat paradisul în acele părţi şi nu pe Târnave. Ca să nu mai vorbim de faptul că şi scouterii de fotbal tot prin părţile acelea de lume caută viitoarele giuvaiere, şi nu pe malul Dâmboviţei... sau al Dunării.
Torrontes „Broquel” Trapiche, de preferinţă cel mai recent an, în speţă 2013, vin alb sec, Argentina, 45 de lei, de găsit unde spune google.
