Reporter: Cât timp petreci în bucătărie şi care este preparatul care îţi iese întotdeauna, cu care dai gata pe toată lumea?
Amalia Enache: Din fericire pentru mine, petrec exact atât timp cât pot, şi nu sunt nevoită să gătesc, neavând o familie numeroasă, aşa cum se întâmplă în cazul multor femei. La mine este altceva, o activitate pe care o fac cu o adevărată plăcere. Iar marele meu talent este că ştiu să fac mâncare din absolut orice, din ce am în casă. Am un prieten care asta şi zice. Am foarte multă imaginaţie, am un simţ şi ştiu să le combin. Mi se pare foarte interesant. Am tot felul de ghivece în casa. Cu mentă, coriandru, busuioc, pătrunjel. Le culeg imediat şi tot imediat reuşesc să şi ornez. Am întotdeauna multe legume şi fructe în casă, aşa că gătesc cât pot eu de sănătos. Asta înseamnă că nu prăjesc. Am un stil, din ăsta, mai mediteranean, să zicem…
Rep: Există vreun fel de mâncare pe care n-ai pus niciodată gura şi pe care nici nu-ţi doreşti să-l guşti vreodată?
A.E.: Da, poate alea de prin Mongolia, băgate în prapurele animalului, toate organele. Ochi de miel şi lucruri de genul ăsta… Nu, şi nu vreau! Uite, am fost în Asia de mai multe ori. Am fost şi în Thailanda, şi nu am vrut niciodată să încerc gândaci prăjiţi, nici măcar, aşa, de încercare! M-am gândit „Dar de ce să fac eu asta?”! Nu, nu pot psihic să depăşesc gândul că sunt gândaci din aia care umblă seara pe străzi prin Bucureşti!
Rep: Apropo de asta, care este cel mai ciudat fel de mâncare pe care l-ai mâncat vreodată?
A.E.: Am mâncat destule preparate exotice. Pentru mine, cel mai exotic, şi nici nu mi-a plăcut deloc, a fost atunci când am mâncat crocodil. Este un preparat foarte gras, neplăcut. Şi am mai mâncat, de asemenea, în Sahara, în deşert, o salată făcută cu lapte de cămilă. Era foarte exotică. Încerc, încerc. Am mâncat, în Bolivia, banane prăjite. Încerc tot felul de preparate. Îmi plac foarte mult alte bucătării, nu neapărat asta cu care suntem noi obişnuiţi. Mult, foarte mult! Thailandez, brazilian. Am mâncat de curând, în New York, peruvian. Încerc, dar prefer totuşi să fie din acele animale, fructe şi din acele legume pe care le mănânc şi aici. Nu merg mai departe de atât.
Rep: Dietă ai ţinut vreodată?
A.E.: Când eram foarte mică, eram foarte slabă. Pe mine mă cheamă Amalia, dar fratele meu îmi zicea Somalia. Eram atât de slabă, încât părinţilor mei le era ruşine să mă îmbrace ca pe o fetiţă, în fustiţă, şi sunt în foarte multe fotografii în pantaloni. Eram nici nu poţi să-ţi imaginezi cât de slabă. Cam până în perioada adolescenţei. După care am avut norocul de a fi normo-ponderală. Dar, din când în când, ca orice femeie, mă mai îngrijorez puţin în legătură cu formele pe care le iau. Nu sunt o silfidă, după cum bine mă vezi, şi n-am fost niciodată, dar sunt bine în felul ăsta. Zic că sunt într-o formă de feminitate cu care sunt foarte-foarte asumată, de fapt. Dar am grijă. Nu mă cântăresc, pentru că nu am o meserie care să necesite măsurarea mea sau cântărirea mea. Nu sunt model. Nici nu înţeleg de ce ar trebui să mă cântăresc. Mi-e foarte relevantă oglinda, hainele, şi astea îmi spun când e bine şi când nu e bine ceva.
Rep: Şi atunci când se întâmplă să simţi că silueta nu mai este întocmai cea dorită, ce faci?
A.E.: Mă duc mai mult la sport. Din păcate am avut foarte multe perioade de întrerupere, în care nu mă duceam. Acum mă duc, din nou, constant, la sport, şi asta îmi face foarte bine. Dar am mai avut perioade în care nu ştiu ce s-a întâmplat în capul meu de nu mă mai duceam. Şi atunci, se simte imediat. Mă trezesc, aşa, cumva, din amorţire şi mă duc din nou la sport. Eu nu mănânc foarte multe dulciuri, de obicei, pentru că nu mă omor după dulciuri, aşa că renunţ la pâine. Îmi place foarte mult pâinea şi tot ce e produs de patiserie. Aşa că asta chiar este o renunţare, pentru că la dulciuri nu e o aşa de mare problemă. Nu mai mănânc seara, mănânc micul dejun din fructe, mai mănânc cât pot eu de, să zic, disociat. În ziua în care mănânc o pastă integrală, nu mai mănânc brânză. Şi… tot aşa!
Rep: Ai lua(t) vreodată pastile de slăbit?
A.E.: Nu am luat niciodată pastile de slăbit. Dar asta pentru că eu, în general, am o mare reticenţă în ceea ce priveşte pastilele. E ceea ce nu-mi face plăcere, de mică, să iau. Să iau vreo pastilă pentru nimic. Am senzaţia că mă înec. Am fost un copil mai bolnăvicios şi am făcut destul de multe injecţii, pentru că eram mereu cu gâtul praf, aşa, şi, odată ce am crescut, am preferat eu să-mi întăresc sistemul imunitar. Realmente, nu iau medicamente. Slavă Domnului, nu am fost nevoită. Eu înţeleg, atunci când e vorba de ceva foarte grav. Dar când e vorba de o mică migrenă, prefer să mă odihnesc, să dorm mai mult noaptea, să-mi iau un pic de timp. Din fericire, am o sănătate chiar „beton”, şi nu e nevoie, nici măcar la răceli – acum sunt puţin răcită – să iau medicamente. Las organismul să lupte puţin singur. Aşa că e exclus pentru mine, care nu mă ating de nici un fel de medicament, nici măcar de vitamine, prefer să le iau din alimentaţie, să mă gândesc la pastile de slăbit. Nu se potriveşte psihicului meu. Nu ştiu dacă alţii mă pot înţelege, dar este vorba despre un fel de refuz. E chiar un refuz psihic, aşa că nu! N-am fost nevoită. Mă gândesc că apelezi la lucruri mai drastice atunci când e nevoie de măsuri drastice. N-am avut un metabolism care să mă facă să mă îngraş odată foarte tare, ştii, să fie atât de lent încât să nu pot să rezolv eu din renunţarea la pâine, de pildă!
Sursa: agentiadepresamondena.ro
