Să ne îmbarcăm pe o galeră ultimul tip şi să traversăm Mediterana. Suntem în primăvara anului 120 î.Hr. şi am fost invitaţi la primeurul vinului de Falernum. Parcherus cel Bătrân şi Suclinginus Severus (notă: Robert Parker şi James Suckling sunt printre cei mai cunoscuţi critici de vin din lume) au anunţat deja că această recoltă va fi recolta secolului! Nu putem lipsi tocmai noi, nu-i aşa?
Aşadar, pentru români, vinul produs de Faustus în 121 î.Hr. era cam ce este un Cheval Blanc 1947 pentru noi. Licoarea provenea de la poalele muntelui Falerno (azi Massico, la circa 50 de km nord de Napoli, în Campania), unde printre multe altele, era podgoria numitului Faustus, fiul dictatorului Sulla, cel mai renumit producător de vin din Roma Antică.
Vin de legendă
Se pare că anul 121 î.Hr., aşa numit “recolta opimiană”, a fost atât de bun, încât a purtat în istorie numele consulului din acea perioadă - Opimius, un tip odios de altfel. Vinul era atât de celebru încât ne-au rămas numeroase mărturii despre el. Spre exemplu: în ruinele Pompeiului s-a găsit o inscripţie pe un perete, probabil o listă de preţuri dintr-o cârciumă, care punea problema într-un mod poetic: pentru un [ban] poţi bea vin, pentru doi poţi bea cel mai bun vin, iar pentru 4 poţi bea Falernum (contrafăcut, trebuie spus, originalul fiind mult mai scump şi mult mai greu de găsit).
Trimalchio serveşte Falernum la banchetul său din Satyricon (Petronius), Galenus se plângea de contrafacerea vinului la Roma, Plutarh ne spune cum se lamenta Cleopatrei celebrul trădător Dellius că în vreme ce Antonius le servea vin acru în Grecia, Sarmentus (unul din iubiţii lui Octavian Augustus, sclav eliberat) se delecta la Roma cu Falernum. Marcus Terentius Varro spunea şi el, pe un ton didactic, în De re rustica (a nu se confunda cu opera omonimă a lui Columella), că multe vinuri trebuie băute tinere, în vreme ce vinurile superioare, cum este cel de Falernum, devin mai bune odată cu trecerea timpului.
CITEŞTE ŞI: Vinuri pentru cei care se cred Napoleon
Plinius cel Bătrân (în “Naturalis Historia”) descria cele mai bune vii din Campania, amintind că viţele de vie erau încurajate să formeze bolte foarte înalte, culesul strugurilor la înălţime fiind o treabă destul de periculoasă! Tot Plinius descrie vinul servit la banchetul în onoarea victoriilor lui Cezar din Spania (60 î.Hr.) ca fiind un Falernum 121, aşadar un vin trecut de 60 de ani! Să-l credem, în fond lui i se atribuie celebrul dicton “in vino veritas”.
Probabilităţi
Falernum era, după toate probabilităţile, un vin alb, recoltat târziu, despre care se spune ca era mai bun în anii cu secetă şi îngheţuri în perioada de recoltare. Varietatea de strugure nu este clară, totuşi se pare că soiul (dispărut acum) era numit Aminea. Aşadar, putem să ne închipuim un soi de ice wine roman. Se pare că oxidarea (cel puţin parţială) era utilizată ca metodă de vinificare.
Rezultatul era un nectar puternic alcoolizat (Plinius spune că era singurul vin care putea lua foc, deşi e desigur improbabil, pentru că într-un vin de peste 16 la sută alcool drojdiile îşi dau obsteşcul sfârşit şi fermentarea încetează), maturizându-se în amfore pentru o perioadă de minim 10 ani. Vinul era de trei tipuri: austerum (sec), dulce şi tenue (uşor). Totuşi, trebuie spus că romanii consumau rareori vinul pur, cel mai adesea îndoindu-l cu apă şi, uneori, cu adaos de ierburi aromatice. Există multe controverse privind alte tehnici de vinificaţie; poate că mustul era fiert sau poate vinul era fortificat cu mied sau miere de albine.
În concluzie, dacă doriţi o notă de degustare în urma vizitei în peninsulă, închipuiţi-vă un ice wine de calitate sau tokay cu mulţi puttonyos. În fond, deşi acum mai bine de 2.000 de ani, vinul era produs prin aceleaşi tehnici.
Egipt, recolta 1329 î.Hr. - Casa lui Tutankamon, sortiment roşu
Ei da, Tutankamon, celebrul faraon al Noului Regat, bea vin! S-au descoperit în mormântul acestuia vase care au conţinut indubitabil licoarea din struguri fermentaţi. Evident, după 3.000 de ani, n-a mai rămas ceva de degustat sau de vândut la licitaţie de domnul Rodenstock (personaj celebru în lumea vinului, mai ales pentru discutabila sa abilitate de a găsi sticle de vin foarte vechi şi rare, unele atât de rare încât şi respectivele crame neagă că le-ar fi produs vreodată - n.a.), dar testele au arătat că în acele recipiente a fost cândva vin.
CITEŞTE ŞI: Labirintul fără scăpare/ Un vin alb şi-un dop negru
Dar nu asta e surprinzator, ci faptul că pe vasele respective erau inscripţionate podgoria, anul, chiar şi vinificatorul. Din cartea lui Patrick McGovern "The Search for the Origins of Viniculture" aflăm că regiunea din care proveneau majoritatea vinurilor era "Western River", iar vinificatorul preferat era Khai. Acesta apare pe majoritatea vaselor găsite în mormântul faraonului, fiind singurul căruia i se atribuie vinuri din două domenii: Casa lui Tutankamon şi Casa lui Aton (se pare că-i unul şi acelaşi lucru, vorba lui Costachel, chestie de branding, ce să-i faci), dar şi din ani diferiţi (anul patru şi cinci). Cel mai probabil, anul unu era anul încoronării, aşadar putem afirma că primul DOC din lumea asta este din 1329 î.Hr. Aşadar, la data înmormântării lui Tutankamon era un vin de 6 ani, sugerând că şi egiptenii preferau vinul învechit.
Trebuie spus ca n-au fost la fel de meticuloşi în a consemna şi soiul de viţă de vie, dar n-ar fi contat prea mult pentru că oricum, cel mai probabil, erau vinuri îndulcite cu miere şi aromatizate cu diverse plante şi condimente.
George Mitea este blogger la lucruribune.blogspot.com.
