Grigore Postelnicu – În aşteptarea precipitaţiilor, teatru, Iaşi, Ed.Performantica, 2014.
Deşi cunoscut mai mult în ultimul timp ca romancier, Grigore Postelnicu se întoarce la prima sa iubire, teatrul, publicând un volum care cuprinde două piese de teatru, una purtând şi titlul volumului, cealaltă fiind o „comedie sumbră cu inserţii lirice”, intitulată „Bătuta pe loc în chiote şi strigături”. Ambele sunt scrise la Tecuci, prima finalizată în 2008, a doua în 2007. Prima piesă este o meditaţie deloc încrâncenată asupra inefabilului vieţii şi a răutăţii şi indiferenţei finale a Istoriei, dar şi asupra maliţiozităţii intrinseci a indivizilor, într-o localitate mai mult rurală reunindu-se (aproape) toţi membrii unei familii, Oprişan, cu toate problemele lor. Pe lângă ei, Teodor Movileanu, destul de uşuratic şi inconştient, poate şi un pic coborând din mantaua unui crai de la Răsărit, fiind atras de trupurile femeilor însărcinate, şeful („patronul”) a doi dintre membrii familiei, Livia şi Dorin, ultimul fiind şi poet.
Deja într-o lume paralelă, sau dând această impresie, bunicul Oprişan, obsedat de televiziune (televizorul este un personaj în sine!), mai se întoarce în lumea celor „vii” pentru a-i bodogăni ori pentru a pleda pentru „cinste, onoare”, pentru ţinere de cuvânt, credinţă faţă de Dumnezeu, faţă de patrie, de familie… El, Bătrânul Oprişan este ca un cor antic, obsedat şi de reparaţia morală pe care Viaţa o datorează fratelui său mort la ruşi, la Stalingrad, aşa că mai şi „vandalizează” monumentul eroilor din localitate, trecând numele rudei pe lângă celelalte.
Totul se petrece destul de molcom (moldovineşte) în cele trei acte, deşi se pot vedea urmări (prin indicaţiile scenografice) ale evenimentelor care arată „cum se strică casele oamenilor”, şi la propriu şi la figurat: un preot vecin violează o fetişcană, aşa că „preuteasa” îşi tot vizitează vecinii cu bunătăţi pentru a obţine de la ei semnături pentru o listă de susţinere a … nevinovăţiei; Movileanu (cu soţia actriţă, narcisistă, nedorind copii: „nu-şi riscă silueta şi cariera ca orice născătoare de păcătoşi”) este într-o criză, ba făcând avansuri Liviei, ba dorind să se întoarcă la mai vechea sa dragoste, Ana, sora Liviei, promiţând ajutoare familiei Oprişan, pentru forarea unui puţ care să-i ajute la gospodărie, schela construită fiind prăbuşită peste casă la începutul actului III, la o săptămână după începutul evenimentelor…
În cea de-a doua piesă (în patru acte) inserţiile lirice sunt asumate de la început, ironia fiind la ea acasă, sau, ca să fim în ton (mai puţin sumbru), este pe tractorul ei, ce „toarce spornic”. Primul act e o semi-şedinţă, semi-aniversare, amintind de scheciurile cu Puiu Călinescu, Dem Rădulescu ş.a., redifuzate zilele acestea pe la tv, satirizându-se administraţia unei asociaţii agricole post-decembriste. Al doilea act te duce cu gândul la cei care-l aşteptau pe Godot, deoarece, iată, printre altele, ce zice „Cu Chelie” către „Fără Chelie” (personajele din acest act, care-şi trăiesc tragedia existenţei de personaje create de a fi sau de a părea ba prea culţi, ba prea sfertodocţi!): „Apropo, sincer, tu în ce raporturi eşti cu Dumnezeu?”
Îmbinând umorul de tip absurd (şi cu inserţii filosofice; iată ce mai zice unul dintre personajele mai mult sau mai puţin chelioase, care tocmai jefuiseră o... nuntă: „Nu cumva şi eu mă simt atras de semeni în virtutea unei conştiinţe de specie?” - p.76) cu parodia scrierilor dramaturgice care erau tele-dramatizate în ultimii ani ai regimului comunist (sau B.D. la fermă, asociaţie, C.A.P., câmpie, deal, şes, sic!), dar mai ales criticând nebunia tranziţiei (fără „mimarea iertării”!), Grigore Postelnicu apelează la un truc dramatico-literar: însuşirea unei identităţi false – şi aici este mai mult decât inspirat creatorul! -, pe rând, de către cei doi infractori. Aceea a unui inspector de mediu, bine caracterizat şi el, chiar şi în absenţă, adevăratul Roland Ţeposu fiind „cumătru cu Boanghină prefectul, fin de cununie a lui Hârdău de la Episcopie, frumoasă gaşcă”.
Vă daţi seama ce panică (în rândul preşedintelui asociaţiei agricole DRUM LIN ÎN UE, a contabilei, a responsabililor de ferme), ce speranţe (în rândul opoziţiei!) şi ce încurcături pot ieşi de aici! Și dacă mai adăugăm şi iţele amoroase demascate încet, încet, reiese aşadar o comedie (aproape) clasică, care poate fi montată în orice oraş sau capitală pentru a se lămuri, măcar artistic, mai bine chestiunea cu „veşnicia corupţiei care s-a născut la sat”, comedie care (totuşi) e mai puţin sumbră decât o arată precizarea autorului, deşi finalul e cam sângeros şi... înnebunitor, aproape de deznodământul din „Reconstituirea” lui Pintilie şi o „cehoviană” (prima piesă!) meta-modernistă într-adevăr mai amară decât socata ce se bea în ea, confirmând un moto ce deschide cartea, un moto din Puşkin: „Decât o mie de adevăruri plate şi meschine, mai bine o amăgire care ne înalţă sufletul!”
