Doi singuri frumoşi... un salcâm şi-o salcâmă
se duc să se umple cu păsări şi floare...
aici nu mai sunt nici miresme, nici triluri,
nici milă, nici ploaie, nici dor, nici răbdare!
Se duc mai încolo, cu mult mai încolo
decât ce înseamnă departe, departe...
n-au timp să mai vadă, n-au timp să mai ştie
cum piere pădurea, cum cântecul arde!
Doi singuri şi trişti înspre unde nu-i urmă
de om-ferăstrău, om-cuţit, om-secure...
n-au vreme să freamăte-n crengi fără cuiburi,
n-au timp să aştepte-n deşert şi să-ndure!
N-au vreme şi timp de pierdut printre oameni,
să-şi sângere umbra prin flăcări şi şperle...
se duc să-nflorească pe alte tărâmuri,
se duc să se-ncarce cu vrăbii şi mierle!
S-aud fierăstraie, securi şi cuţite
cum urlă, distrug, fac prăpăd şi sfărâmă...!...
Fugiţi, nu vă-ntoarceţi…doar astfel rămâneţi
doi singuri în veci: un salcâm şi-o salcâmă!
