* Doamnei Tamara Stoica i-a fost dat să rămână logodnica unei singure iubiri * Destinul cumplit a făcut ca în loc de lămâiţa de mireasă să-şi pună în păr văl cernit de văduvă *
“Viaţa liberă” a botezat-o “Doamna Unirii”, pentru că Tamara Stoica e de-o seamă cu România Mare. S-a născut la 3 iunie 1918, peste Prut, la Tighina, dintr-o familie româno-rusă: mama - rusoaică de viţă nobilă de la Odessa, tatăl - balerin, cu rădăcini în Sibiu.
Are 91 de ani şi de 77 de ani inima ei bate pentru Al, logodnicul care n-a apucat să-i devină soţ. Povestea ei incredibilă de iubire a fost cuprinsă într-un roman-jurnal intitulat "Puica - amintiri răvăşite". Puica e numele cu care Alexandru a botezat-o atunci când el însuşi a devenit, prin voinţa Puicăi, „Al”.
Doamna Tamara a scris şi o carte de poezii, dar n-a avut bani să o publice. Câteva exemplare tehnoredactate şi legate ale ultimei cărţi au ajuns la nepoţii lui Al, în Belgia, Canada şi Bucureşti.
„Sufletul lui era o frumuseţe”
La 15 ani, doamna Tamara a trecut Prutul cu trenul şi a venit la Galaţi. Putea să devină balerină, scriitoare - avea vreo 50 de cărţulii cu amintiri pe care le-a dăruit prietenelor - sau artist plastic, pentru că a avut câteva expoziţii de păpuşi miniaturale. A ales, însă, maşina de scris.
A devenit, în scurt timp, secretara-dactilografă a directorului tehnic al Şantierului Naval. Aici a început să o curteze inginerul Alexandru Vasiliu.
„M-a văzut de câteva ori şi i-am plăcut. Avea un zâmbet frumos, sufletul lui era o frumuseţe. Avea ochii albaştri... Îşi făcea drum prin biroul meu. După maşina de scris îmi lăsa câte o cutioară de ciocolată fină, cu rom. Mă simţeam jenată”.
„Într-o zi, m-a sunat şi m-a invitat la revistă la «Alhambra». Ruşinată, am amuţit. Era prima întâlnire. El avea 36 de ani, eu 22. Am acceptat. Ne-am întâlnit la cofetăria «Sure», renumită pentru prăjituri. Când mi-a sărutat mâna, îmi ardeau obrajii de ruşine şi emoţie”, povesteşte dna Tamara.
Aşa a început idila lor: plimbări nesfârşite prin Grădina Publică, pe Faleză, „escapade” la Brăila…
Primul şi ultimul revelion
„Aveam o dragoste frumoasă, sinceră, curată. Noi nu mergeam la braţ pe stradă, nu ne sărutam în public. I-am spus că până nu ştiu gospodărie, nu mă căsătoresc. Am învăţat să fac de toate de la gazda mea, doamna Dobre. Între timp, a venit războiul”.
„De Anul Nou, în 1944, ne-am logodit. A îngenuncheat şi mi-a dat un inel cu rubin. Din cauza războiului, ne-am refugiat la Brăila. Stabilisem ca peste două săptămâni să facem cununia religioasă când el a fost chemat la Bucureşti pentru instrucţie şi… s-a mai întors peste un an”.
„Din cauza frigului şi a umezelii îndurate după bombardamentele anglo-americane, s-a îmbolnăvit grav de plămâni. Eu ştiam că el merge spre moarte. Pe 22 august, fratele lui m-a chemat acasă la el. Când m-a văzut, lui Al a început să-i curgă un izvor de lacrimi din ochii lui blânzi”.
„În clipa aceea, am avut o halucinaţie. Mă vedeam îmbrăcată în mireasă, iar Al mi-a scos voalul şi coroniţa şi le-a aruncat în izvorul de lacrimi”, povesteşte doamna Tamara.
Până în ultima clipă
Rămasă singură la 27 de ani, tânăra femeie a încercat mai mult de gura rudelor şi a prietenilor să-i refacă viaţa. Trei căsnicii s-au dovedit tot atâtea eşecuri. Lui Paul, grav bolnav de oase, i-a fost soţie credincioasă şi infirmieră 27 de ani. A făcut-o în memoria lui Al.
„Pe Al îl voi iubi până în ultima clipă. În viaţa mea, până la 91 de ani, a fost o dragoste cu milimetru, dar necazurile au fost cu metrul”, spune Tamara Stoica.
Explicaţii foto:
1 - Tamara Stoica nu şi-a uitat iubirea din tinereţe
2 - Poze cu patina timpului: Tamara Stoica alături de mama sa.
