Baiazid Fulgerul | Cum a părăsit un mare sultan scena istoriei

Baiazid Fulgerul | Cum a părăsit un mare sultan scena istoriei

Baiazid ţinut captiv de Timur, pictură de Stanisław Chlebowski
Evaluaţi acest articol
(5 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Când, în primăvara anului 1402, armatele hanului turcoman Timur Lenk (cel Şchiop) şi-au făcut apariţia în Asia Mică, nimeni din Imperiul otoman, din Bizanţ sau din Europa nu bănuia că lui Baiazid, aflat în culmea puterii, i se pregătea lovitura de graţie.
În acel moment, sultanul otoman asedia, pentru a treia oară, Constantinopolul. Europa aştepta, din clipă-n clipă, vestea căderii marii cetăţi de pe Bosfor. Palmaresul victoriilor lui Baiazid era aşa de impunător încât cucerirea acelei “punţi de aur între Orient şi Occident”, care fusese, atâta vreme, Bizanţul, părea să nu fie decât o chestiune de timp.
Într-adevăr, într-o bătălie memorabilă, care-i adusese şi epitetul de Yildirim (Fulgerul), datorită apariţiei sale neaşteptate, într-o noapte, sub zidurile cetăţii Nicopole, Baiazid învinsese, în 1396, floarea cavaleriei europene. Ca urmare a acestei victorii, ce uimise şi înspăimântase Europa, pământurile bulgare au fost anexate statului otoman, devenind, potrivit practicii din Orient, proprietatea sultanului. Albania sudică şi Thesalia căzuseră, de asemenea, sub stăpânirea sa. În Asia Mică au fost supuse autorităţii sale numeroase principate. Pentru prima oară, orientalii i-au acordat unui suveran otoman titlul de “stăpân al ţinuturilor Romei”, în virtutea faptului că stăpânea teritorii ce aparţinuseră odinioară Imperiului roman, iar occidentalii, pe acela de „Imperator Turchorum“. Dar pentru a se fonda un adevărat imperiu otoman trebuia să cadă Constantinopolul, cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele, cu legăturile sale cu Mediterana, Marea Neagră şi Marea Egee.
Armatele otomane se aflau la al treilea asediu (1402) al Bizanţului, când a căzut ca un trăsnet vestea apariţiei lui Timur Lenk în Anatolia. El se îndrepta fulgerător spre ţinuturile lui Baiazid, cu o armată uriaşă, disciplinată şi călită-n lupte. Prin întinsa sa reţea de spionaj, împânzită în întreaga Asie Mică, Timur aflase că sultanul otoman începuse să fie urât de populaţia anatoliană, pentru costisitoarele sale campanii, pentru viaţa de lux şi petreceri ce-o ducea în palatul de la Bursa, cu frumoasa principesă sârbă Olivera, devenită soţia sa, şi pentru că nu rezistase ispitei alcoolului (zice-se, sub influenţa tinerei femei), fapte ce contraveneau flagrant preceptelor Coranului. Apoi, principii de Germiyam, Karaman şi ceilalţi nu mai puteau răbda povara supunerii. Or, apariţia lui Timur, care le promitea independenţa principatelor, era un minunat prilej de a relua lupta cu stăpânul de la Bursa.
28 iulie 1402. Câmpia Ciubuk de lângă Ankara. În zori a început - după cum menţionează istoricul Ioseph von Hammer - “cea mai mare dintre toate bătăliile islamului.” Se întâlneau Timur, stăpânul Asiei, şi Baiazid, spaima Europei. Primul dispunea de aprox. 700.000 de oameni, al doilea - de numai 300.000. În afară de această inferioritate numerică, Baiazid a avut, încă de la început, şi alte dezavantaje. Mai întâi, nu era deloc sigur pe principii anatolieni, care luptau sub steagurile sale. Apoi, armata sa, care tocmai ridicase asediul Constantinopolului şi venise în marş forţat până la Ankara, era obosită. În sfârşit, Timur ocupase râuleţul Ciubuk, care pe o zi călduroasă ca aceea ar fi fost mai mult decât necesar armatei însetate.
Rezultatul a fost dezastruos pentru armata otomană. Baiazid s-a văzut repede părăsit de trupele tătare (participante ca aliate la luptă), de detaşamentele principilor anatolieni, precum şi de propriii săi fii. Deşi excelentele trupe sârbeşti, vasale în oastea sa, s-au oferit să-i acopere retragerea, sultanul a refuzat să fugă şi s-a retras cu garda sa de ieniceri pe o colină, unde s-a bătut ca un leu toată ziua. Spre seară, văzând că totul e pierdut, a acceptat, în sfârşit, să abandoneze lupta.
Prea târziu. În timp ce gonea, căutând să străpungă încercuirea lui Timur, calul i s-a împiedicat de o piatră şi a căzut (alte izvoare menţionează că ar fi vrut să-şi adape calul). Până să încalece din nou, a fost înconjurat, împreună cu mica sa escortă. Se relatează că Baiazid avea atunci în mână un fel de baltag, cu care ar fi putut să se apere, dar văzând că totul era definitiv pierdut, a aruncat arma şi a zis: „Ei, iată-mă, ce mai aşteptaţi? Faceţi ce aveţi de gând să faceţi!“ Şi s-a pregătit să moară. Dar oamenii lui Lenk, după ce l-au imobilizat, l-au invitat: „Poftiţi, sunteţi oaspetele lui Timur Han!”
Prizonierul a fost condus la învingătorul său, care l-a întîmpinat în faţa cortului, l-a primit cu cinste, s-a indignat că ai săi îi legaseră mâinile şi l-a dojenit că luase parte personal la luptă, „deoarece suveranii trebuie să stea deoparte şi să conducă”, nu să se aventureze în vâltoarea bătăliei. În clipa când a intrat în cortul lui Timur, ca prizonier al acestuia, Baiazid părăsea şi scena istoriei. Misiunea sa se încheiase.

sursa: historia.ro

Citit 2656 ori Ultima modificare Miercuri, 19 Octombrie 2016 15:38

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.