Au apărut pepenii românești, crescuți în aer liber. Au apărut în piață și în aprozar. Cea mai apropiată piață de blocul în care locuiesc e mai departe decât îmi permite timpul și religia, fapt pentru care prefer aprozarul din cartier. De fapt, este un afrozar, adică un aprozar în care lucrează un american cu apucături afro. Bărbatul e negru-n cerul gurii și cântă blues manelistic, când este stresat. Glumesc! Băiatul e un simpatic născut în Tulucești, însă îi place să se poarte cumva afro. De asta mă și laud că, atunci când vreau un pepene sau o ceapă mai de apă dulce, mă duc la afrozar, dansând Lambada.
În fiecare vară, cumpăr cel puțin un pepene roșu cu verde, din snobism și din respect pentru copilărie. De regulă, ca să mi se pară că pepenele pe care îl aleg este copt, folosesc metoda "Tanti Aglaia". Practic, ciocănesc 3-4 pepeni și, în funcție de sunet, îmi imagine dialogul tipic de bostănărie:
- Cioc, cioc, cioc! (bat de 3 ori, din rațiuni psihiatrice de numerologie agricolă!)
- Cine e?
- Tanti Aglaia!
În funcție de cine cedează primul, decid care pepene e mai copt de colegul de afrozar și îl cumpăr. O altă condiție, sugerată de recentele măsuri fiscale și de reforma sistemului de sănătate, este ca pepenele să nu-mi grăbească drumul către neurochirurg. Ca atare, îl aleg pe cel mai mic dintre copți, nu însă mai mic decât cea mai mare ridiche de pe raft. Fix cât să nu se dea la biata-mi zonă cervicală. Cu pepenele mare nu te joci, decât dacă vrei să pui presiune pe coloană și secția UPU.
Deunăzi, m-am întrebat precum șeptelicul de bloc la ușa nr. 9: "Bă, da' ce fac io, dacă surzesc? Cum mai aleg pepenele de la afrozar?" Din fericire, mi-am răspuns singur: "Lasă, bă, că merge și fără aportul scăriței și al ciocănelului! Tu, Cezare, îi ciocănești, iar doamna de la afrozar pune auzul dânsei la bătaie. Că doar n-o să stea cu mâinile-n sân și eventual să se amuze de puseul tău psihiatric!"
Bunul și sarcasticul meu tată era și mai priceput la verificarea "pepenilor cu față umană". De câte ori spuneam o prostie mai mare decât norma unanim acceptată de familie, îmi ciocănea "pepenele" de deasupra umerilor, în pofida faptului că știa cât e de crud. Îmi spunea, cu naturală ironie, că gestul contează. Titlul articolului mi-a fost sugerat de o întrebare a tatei, pe care mi-o adresa ori de câte ori umblam teleleu: "Unde ai umblat creanga, până la ora asta?"
