Am pus pe foc atâtea lemne de Vioară,
fără să am vro Îndurare, vreun Regret...
mereu-mereu l-aud pe nenea Stradivarius
cum lăcrămează şi mă roagă, poate cred
că am lăsat fără cântare tot Pământul,
fără măcar un sacrosanct mi-re-la-sol...
iar Viitorul va să umble printr-o Lume
cu snobi... cu fiare... şi cu tot Trecutul gol!
Aud şi-acum cum văpăierea de atuncea
înfăşura-n cenuşă Tot, încet-încet:
şi tril şi scâncet şi plânsoare-ntru nădejde,
horă şi sârbă, vals, tangou şi menuet!
Ce holocaust şi cruzime... şi ce tângă
dinspre Walkirii, dinspre Zei, spre lutieri!
Am dat la flăcări chiar şi ultima Vioară...
şi-acum e Tot numai Nimic... şi Nicăieri!
