Tu aduni tăcerea lebedelor negre,
eu adun tăcerea lebedelor albe...!...
Câtă pregătire, taină şi splendoare...
să (ne)-ajungă nunta/cântecul aproape!
Adunăm tăcerea lebedelor toate,
adunăm acorduri mute para/fine...
şi râvnim Sonata Nunţii fără capăt,
cum Singurătatea cestor balerine,
cum Singurătatea cestelor soprane
care (nu) aşteaptă pururea să cânte
şi-şi păzesc mirarea/glasul destrămării
prin mereu sublime dezacorduri frânte!
Alb şi negru... valsul unui Totdeauna
lunecând pe lacul lacrimilor tale,
scufundat în largul visurilor mele
pline cu tăcerea cestor catedrale,
pline cu adâncul cestelor corăbii,
cestelor vestale, cestelor frumoase
sclave-ale Răbdării, ştime pentru mirii
gata să (nu)-şi cânte valsul kamikaze!...
Înmulţim tăcerea lebedelor negre,
înmulţim tăcerea lebedelor albe...!...
Câtă depărtare (şi îndepărtare!)
ne răstoarnă, totuşi, cântecul aproape!
