Tu ai înflorit salcâmii şi mi-ai s/pus paşii pe cale,
înspre unde mi-i trecutul fabulos...fost viitor,
fost nădejde şi credinţă că voi prinde orizontul
ş-oi atinge curcubeul îngâmfat, triumfător,
strâmb şi drept deopotrivă, după cum cade lumina
şi arată cum se-nşeală ochiul meu ne/vinovat
că nu poate să pătrundă-n prima taină...şi rămâne
să se-nchidă într-un capăt de ispită şi păcat!
De ispita şi păcatul depărtării...care-mi ţine
doru-n frâu şi-alcătuirea unui vis tocmai hă-hăt,
când salcâmii fantomatici şi-nchid ultimele cercuri
ca un fel de semnătură pe-un înscris, unde nu văd
decât răni şi lăcrămare ca pe-un câmp de bătălie
cu izbânzi şi cu înfrângeri, după suflet, după gând,
după milă, după soartă, după vorbă, după faptă...
după voia şi nevoia celui „eu sînt cel ce sînt”!
Uite-aşa se-ndepărtează timpul vremurilor sfinte
şi rămase-n susul/josul trist al râpilor adânci...
uite-aşa mă-ndemni să-mi caut iertăciune şi oprire
unde-am fost odinioară, unde inima-mi dă brânci
şi mă roagă să m-apropii de adâncul cu agheasmă
din izvoare fără număr, susurând vindecător...!...
Tu ai înflorit salcâmii şi îmi spui: hai pân-acolo,
orizontul ne aşteaptă-ntr-un trecut fost viitor!
