Ca fost navigator, cunosc acel sentiment de încordare în fața crispării unui funcționar cu puteri discreționare, pe mâna căruia, cândva, ajungeai adus de nevoia de a-ți preschimba actele ori de a prelungi valabilitatea carnetului de marinar, fără de care ai fi stat acasă pe banii tăi... dacă se întâmpla să-i ai. Asta în timp ce munca e un drept pe care, în unele birouri, ești făcut să simți că nici nu-l meriți. În inocența mea, atribuiam aceste reflexe autoritare unui trecut din familia celor moarte fără lumânare.
Actul I - Birou rupt din scenele lui Kafka
În jurul Căpităniei Portului, atmosfera e occidentală, clădirea însăși nu mai are acel aspect auster de odinioară, menit parcă să-ți reamintească de cancelaria unde ajungeai doar ca să-ți încasezi scatoalcele pe spinare, că știai tu de ce.
În sala celor patru ghișee, am găsit vreo șase persoane care așteptau la o masă, trăgând cu coada ochiului, neliniștite, spre ghișee, gata să se năpustească în cazul apariției unui funcționar. În spatele ghișeelor, nici țipenie. Mai venea din când în când câte cineva, cu o hârtie pe care imediat o ducea înapoi în birou, neprihănită. Nimic nu s-a schimbat în jumătatea de oră petrecută acolo.
Pe geamuri, afișe care anunțau sec programul de lucru, interdicțiile și condiționările. Niciun semn de grijă sau de respect față de plătitorul de taxe, niciun vestigiu de politețe rătăcit din cărțile de bune maniere, de parcă toate anunțurile s-ar fi adresat unor roboți subalterni formulate de o autoritate robotică inflexibilă, preocupată să-i pună la punct. Astfel de oficine din țările europene au pereții tapetați cu toate semnele respectului față de cetățean, sub formă grafică, scriptică, cu bezele, buze cu ruj ornau pereții și tot dichisul. Nu știu cum să te roage să-i întrebi orice, iar ei să capete astfel sentimentul că sunt niște profesioniști.
Pe unul dintre afișe, navigatorii erau anunțați că va fi nevoie să prezinte certificatul medico-psihologic, după care erau informaţi sec, și parcă găseai acolo urmele unei stranii satisfacții a autorului, că neprezentarea actului le va da "șansa" de a nu fi validat documentul.
Nicio empatie, niciun respect față de cetățean, nimic în afară de ordine. Ne aflam într-un birou rătăcit în prezent, rupt din scenele lui Kafka, în care să greșești, ca om sub vremi e inevitabil, orice ai face. Să nu ți se elibereze documentul urma să fie un act însoțit implacabil de un subtil sentiment de împlinire profesională.
Actul II - Trecerea prin furcile caudine pe banii tăi
Într-un târziu, la ghișeul patru a apărut un funcționar și m-am grăbit să-l întreb dacă aș putea obține pentru cititorii ziarului nostru informațiile pe care cei ce m-au mandatat, în cunoștință de cauză, nu se încumetau să vină să le ia personal odată cu perdaful aferent.
Aflând de cititori și de ziar, s-a încruntat, privindu-mă cu suspiciune și anunțându-mă că nu sunt informații pe care mi le poate da, trebuie să merg la Constanța. M-a expediat ca și cum mi-ar fi dat vânt două străzi mai încolo, nu la 200 de kilometri distanţă. Aici ne ocupăm numai de persoane fizice, îmi spune domnul, cu aerul celui convins că mi-a închis gura.
Sunt totuși informații de uz general, publice, am îndrăznit, privindu-l umil, cum îi șade bine unui petent mărunt și perisabil, înaintea unei extensii a statului român. Dacă mă așez la rând, îmi puteți oferi ca oricărei persoane informația despre condițiile de dobândire a unui carnet de marinar, îndrăznesc să-l întreb.
M-a privit cu o suverană și studiată nehotărâre și mi-a răspuns enigmatic: "Nu știu". Pot să jur că am auzit aievea, ca în fața unui tonomat, cum îi cade fisa din salariu peste cele adunate în acea zi din clipa când a semnat declanșând pontajul.
În acel moment, cetățenii aflați la rând au început să gesticuleze către mine cu hârtiile în mână, hai, domn'e, noi stăm de dimineață aici, de trei ore, și dumneata ne ții în loc cu prostii.
N-am vrut să-i supăr, mai ales că eram sigur că nu e generator de optimism să stai trei ore în fața unor ghișee abandonate parcă într-adins.
Aceasta e condiția petentului în fața organelor statului în multe birouri, aceeași care i-a determinat pe marinari mai curând să întrebe ziarul despre furcile caudine prin care se trece pentru obținerea prelungirii pe banii tăi, pe taxele tale, a unui carnet de marinar.
Actul III - Am vrea noi!
Nu multora le pasă că oamenii care nu-și pot obține perfectarea actelor, nu pot munci, nu pot alimenta bugetul sărăcit al țărișoarei, ba unii dintre ei ajung dinaintea birourilor de șomaj, adică din contributori devin consumatori, și asta doar pentru că funcționarii nu au înțeles că rolul lor este să netezească toate căile prin care taxele pot ajunge la buget, în nicun caz să le umple de urme de frâne ca la raliu.
Mulți profită cu o nedisimulată voluptate de puterea pe care, ca funcționari, o primesc pentru a servi, funcționari cărora le amintim că puterea, care e un drog uneori consfințit cu remunerație, dar dacă ți-o însușești în folosul creșterii stimei de sine, e o formă de a te înfrupta din beneficii necuvenite la locul de muncă. E ca și cum ai trage pe nas două linii din drogul puterii, între două flituiri la ghișeu, ca bonus pentru un serviciu pe care ești, chipurile, obligat să-l prestezi prin fișa postului. Parcă văd că înțelegând mesajul nostru, copleșiți de remușcări, funcționarii incriminați se vor repezi la sindicate să ceară spor de risc de toxicitate.
