De Ziua Dunării, am avut ocazia să stăm de vorbă, la "Viaţa liberă", cu un oaspete al oraşului nostru, jurnalistul şi scriitorul expat rus Andrei Şarîi. Evident, în discuţia cu un alt jurnalist, nu doar adresezi întrebări, ci încerci să mai dai şi răspunsuri, fiindcă invitatul nostru, ca orice profesionist, încearcă să-şi lămurească multe. Reproducem cele mai interesante părţi ale discuţiei noastre, care a plecat de la Dunăre şi a ajuns, inevitabil, la problema războiului din Ucraina şi la politica europeană.
- În primul rând, ceea ce aș fi vrut să le spuneți potenţialilor cititori ai cărţii dumneavoastră despre Dunăre, din moment ce ne întâlnim astăzi de ziua fluviului, este ce v-a determinat să alegeți un subiect atât de delicat, pentru că este atât de vast?
- Da, este chiar mai vast decât vă puteți imagina. Eu sunt, din punct de vedere jurnalistic, foarte interesat de Europa Centrală și Central-Est, în special de Balcani. Am lucrat ca reporter independent, reporter de teren în timpul războiului din fosta Iugoslavie, și de atunci îmi dedic mult timp studiilor balcanice și studiilor central-europene. Și, în ultimii 20 de ani, am scris o serie întreagă de cărți dedicate regiunii cu diferite optici și focusuri. Așadar, prima dintre ele a fost dedicată Austro-Ungariei, ultima a fost dedicată Balcanilor, iar cartea apărută între ele a fost dedicată Dunării. Dintr-un anumit punct de vedere, este doar o metodă de a prezenta o poveste. Dar, există, desigur, o mulțime de conotații istorice, filosofice și politice legate de Dunăre și este o oportunitate excelentă de a o folosi ca vertebră a oricărui proiect jurnalistic sau literar. Evident, nu sunt singurul care a făcut asta, nu am inventat acest gen, dar știu sigur că am avut o devoțiune specială față de Dunăre din primul moment în care am văzut acest fluviu. Era în 1990, când eu, ca foarte tânăr jurnalist, călătoream din Uniunea Sovietică cu trenul spre Bulgaria, prin Giurgiu/Russe, era noapte, iar noi stăteam lângă pod. Era întuneric, era liniște, am așteptat ore întregi și îmi amintesc foarte, foarte bine acest moment, am simțit magia acestui râu. Pentru mine a fost un fel de experiență spirituală.
- Aţi făcut călătorii de documentare special pentru carte?
- Pe parcursul mai multor ani, am avut mai multe întâlniri cu Dunărea, atât tragice, cât și dramatice, pentru că relatam despre războiul din Iugoslavia, bătălia de la Vukovar, așa că am văzut totul. Chiar și înainte de acel moment, am văzut România imediat după Revoluția din decembrie, am fost la București ca reporter pentru un ziar din Moscova în ianuarie 1990 și am relatat despre primele alegeri democratice din România, iar apoi cu prietenii mei am venit la Cernavodă și Constanța, am văzut Canalul (Dunăre-Marea Neagră n.a.) și chiar am realizat un interviu cu Corneliu Coposu, care fusese unul dintre așa-numiții politicieni burghezi din România și a petrecut 17 ani după gratii, făcând muncă forţată la acest canal. România este foarte importantă pentru mine, crescut într-o familie socialistă tipică, să zicem, care, când a văzut Bucureștiul în iarna anului 1990, foarte frig, nimic de mâncare, cu oameni care sufereau, a fost un şoc. Era chiar mai rău decât în Uniunea Sovietică și, dacă aveam iluzii despre acest tip de viitor luminos, comunismul, le-am pierdut pe toate aici, nu în țara mea. Așa că am o mulțime de fapte și motive personale pentru care iubesc Dunărea, pentru că este într-un fel parte din viața mea, din profesia mea. Și în 2012 mi-am spus că ar trebui să călătoresc pe râu și am petrecut doi ani și jumătate făcând o duzină de călătorii în toate țările din bazinul Dunării. Nu am fost de la izvor la vărsare, ci în mai multe excursii diferite, în țări diferite și a fost o aventură absolut remarcabilă. Așadar, când poți compara culturi, oameni, state, natura, în general, poți scrie despre Dunăre în atâtea moduri diferite.
- Este important să spunem că nu mai locuiţi în Rusia. Este dificil să fii rus în străinătate, în acest context?
- Ah, absolut, nu locuiesc în Rusia. Am părăsit țara acum 30 de ani, nu strict din motive politice, ci pur și simplu pentru că voiam să călătoresc și să văd lumea, iar când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, am înțeles că
nimeni nu mă va trimite ca și corespondent special de la vreun ziar, așa că am înființat o mică agenție și am venit ca freelancer în Croația. Nu vorbeam limba pe atunci. Așa că, până atunci, când războiul din fosta Iugoslavie se terminase, am înțeles că abia dacă voi mai avea ce mânca, chestiune importantă, pentru că aveam deja o familie. Dacă nu sunt ştiri, nu sunt nici bani. Deja colaboram cu corporația media americană Radio Free Europe/Radio Liberty, cunoscută aici, în România, sub numele de Europa Liberă. Și, apropo, îmi amintesc cât de importantă a fost pentru români în 1980, 1989 și 1990. Așa că m-am mutat la Praga și, cum nimeni nu voia să facă o emisiune matinală, pentru că era necesar să se trezească prea devreme, am făcut eu asta timp de cinci ani. Apoi, cariera mea a crescut, logic, am avut serviciul rusesc de ştiri, care este destul de mare, și am căzut sub presiunea guvernului rus. Mai ales în ultimul deceniu, toate speranțele de dezvoltare democratică în Rusia s-au pierdut. Și acum doi, trei ani, am înțeles că, din păcate, toți puteam fi etichetați drept jurnaliști imigranți, fiindcă pentru niciunul dintre noi nu este posibil acum să se întoarcă în Rusia. Mama e încă acolo, dar nu o voi mai vedea și am înțeles asta. Și, strict vorbind, aş ajunge la închisoare dacă m-aş întoarce. Da, deci e o povară, desigur, dar asta e viața și nu ar trebui să ne oprim din misiunea noastră.
- Ați menționat că numele dumneavoastră de familie este de origine poloneză. Care este istoria familiei dumneavoastră? Pentru că știm cu toții că fosta URSS avea, din punct de vedere etnic, de toate...
- Numele este din familia tatălui meu. El era ucrainean. Cred că această istorie poloneză foarte lungă se găsește undeva în urmă pentru noi. Iar mama mea este pe jumătate belarusă, pe jumătate rusoaică. Este foarte natural pentru Uniunea Sovietică, aveți dreptate, absolut. Și din cauza acestor migrații mari de populație din timpul perioadei sovietice, părinţii mei s-au întâlnit în Kazahstan, la Astana, la câteva mii de kilometri de unde se născuseră. Tatăl meu a fost ofițer în armată, iar eu m-am născut la granița cu China. Deci, tatăl meu apăra comunitatea socialistă sovietică de chinezi, pe atunci... Ulterior, am venit la Moscova și am crescut acolo. Deci este foarte amestecat totul, dar, efectiv, nu am sânge polonez. Înțeleg poloneza fiindcă este apropiată de cehă și croată, rusă, ucraineană, dar nu am nicio legătură specială cu Polonia.
- Am întrebat doar pentru că, desigur, fiind noi înșine un oraș de frontieră, avem acum o comunitate ucraineană mult mai mare decât și-ar fi dorit sau se aștepta oricine să aibă. Așa că încercăm din greu să-i ajutăm să se acomodeze. Cred că ar fi interesant dacă ne-ați putea oferi perspectiva cuiva care îi cunoaște pe slavi mai bine. Ce credeți că va reprezenta cea mai mare provocare pentru ei în ceea ce privește integrarea în restul Europei?
- Cred că există o serie de probleme. În primul rând, aș dori să spun că tocmai acesta este unul dintre motto-urile cărții mele despre Dunăre. Da, râul poate despărți oamenii, dar râul îi poate uni. Și acest concept de pod sau frontieră sau graniță este prezent. Și mergând pe Dunăre, vedeți cum schimbările sunt de înțeles pentru conceptele voastre istorice despre cine sunteți, de la german la maghiar, de la slav la român. Și înțelegeți că Europa este foarte diferită, foarte, foarte diversă. Totul este ca un mozaic. Și să-l faci natural, să-l faci luminos, este foarte dificil, cu siguranță. Și de aceea, din toată inima, laud efortul comunității gălățene, al societății civile ca atare sau al instituțiilor sociale ale orașului, precum biblioteca, de a uni poporul dunărean. Și acest dialog cu Muzeul (“Dunărea care unește: patrimoniu și povești europene pe aripi de porumbel”, proiect realizat de Biblioteca Judeţeană "V.A. Urechia", în parteneriat cu Muzeul Culturii Vučedol din Croația n. a.) ar putea părea cuiva un lucru mărunt, dar nu este. În primul rând, ce facem acum, facem pentru viitor. Nu este vorba despre generația noastră. Este vorba despre adolescenți. Este vorba despre viitorul Europei, care trece printr-o perioadă foarte dificilă acum. Așadar, conceptul tradițional democratic-liberal este mort sau este în criză. Iar unirea oamenilor este mult mai dificilă decât era acum 25 de ani, când toată lumea credea că Uniunea Europeană va rezolva toate problemele noastre. Și cu un nou război, agresiunea rusă împotriva Ucrainei, lucrurile sunt și mai complicate. Cineva mi-a spus că puteți auzi aici, în Galați, rachetele lansate asupra orașului Reni.
- Da, le şi vedem uneori efectele din biroul nostru.
- Da, chiar mai grav. Și ar trebui să înțelegem despre ce este vorba. Ştiu, din proprie experiență, că înțelegerea a ceea ce ni se întâmplă diferă pentru oamenii de culturi naționale diferite, cu concepte istorice diferite despre viață, mituri istorice diferite, pentru că fiecare națiune trăiește cu propriile mituri istorice. Voi sunteți romani și daci, ucrainenii spun că Iisus ar putea fi ucrainean, rușii sunt cea mai puternică națiune din lume și așa mai departe. Poate suna amuzant, dar nu este așa când vine vorba de politică reală și când vine vorba de război. Și ceea ce vedem acum este o bătălie nu doar a armelor și a pierderilor de vieți omenești, ci și o confruntare a diferitelor concepte istorice. Este foarte greu de învins. Și foarte greu de explicat că fiecare națiune, dintr-un anumit punct de vedere, are dreptul la propria înțelegere a istoriei. Dar există o contradicție în fiecare școală națională. Îmi amintesc că atunci când am venit prima dată la Galați, veneam din Russe, și există o școală istorică în Russe, și mi-au explicat lucrurile, cum le văd ei. Apoi am venit la București, am venit aici, iar românii mi-au explicat aceleaşi lucruri, dar în moduri ușor diferite. Și asta-i viața, trebuie să o trăim. Încerc să fiu foarte respectuos față de fiecare cultură, dar fără a flata și nu fără a critica, cu umor de bună calitate, desigur, dar, oricum, înțeleg provocările pe care le aveți aici. Este o povară socială, nu sunteți cea mai bogată țară din lume. Da, și aici, sunt aproape de o săptămână în Galaţi, nu văd niciun semn palpabil al prezenței ucrainene. Dacă mergeți, de exemplu, acum în statele baltice, totul este acoperit de steaguri ucrainene. În Republica Cehă, unde locuiesc, sunt 400.000 de refugiați ucraineni. Aici, desigur, este impresia mea personală, fiind nou-venit aici...
- Oficial, nu avem cum să știm câți dintre cei care au intrat din aceste puncte ale frontierei au rămas în Galați în ultimii trei ani și jumătate. Dar familii ucrainene locuiesc aici, densitatea este mare, pentru o comunitate atât de mică. Cred că ucrainenii care au rămas aici au înțeles foarte devreme că românilor nu le place prea mult să fie afișate steaguri diferite în ţara lor. Așa că, practic, încearcă să stea ascunși. Nu se străduiesc să spună că sunt ucraineni. Deci, aceasta ar putea fi o explicație. Țările baltice sunt țări foarte mici. Și vorbesc rusa, ceea ce noi nu prea.
- Aveți perfectă dreptate. Și au mult mai multă experiență în agresiunile rusești, chiar mai multă decât România. Cunosc poziția guvernului român față de război. Este mult mai blândă decât în statele baltice, Republica Cehă sau Polonia. Dar sunteți o țară de graniță (cu Ucraina n.a.), oricum. Deci, situaţia s-ar putea compara. Ieri (28 iunie n.a.) am fost în Tulcea. Și există un rând de monumente istorice într-una dintre piețe. Îl aveți pe poetul rus Serghei Esenin chiar lângă Taras Șevcenko, care este ucrainean. Și acest lucru nu este posibil nicăieri în țările de graniță cu Rusia. Dar în România este, și caut un răspuns. De ce se întâmplă asta?
- Tulcea face parte din Dobrogea, o parte a țării diversă etnic și există două minorități care sunt legate de aceste două personalități. Aveți minoritatea ucraineană și minoritatea rusă, pe care o numim lipoveni. Și ambele sunt proeminente. Practic, au aceeași experiență de a trăi acolo împreună, trebuie nu doar să coexiste, ci chiar să lege căsătorii între membrii lor. Tulcea este un exemplu foarte bun de conviețuire.
- Dar îi tratați pe acești nou-veniți din Ucraina ca pe o amenințare?
- Nu. I-am întâlnit aproape din primele zile ale războiului. În mare parte mame și copii, pentru că bărbații luptau în război, majoritatea. Și ceea ce am văzut au fost două moduri diferite de a face față. Cei care au venit din părțile Ucrainei care au fost complet distruse și nu au la ce să se întoarcă, au decis să rămână sau au plecat în alte țări europene. Dar cei care au rămas, au început să învețe limba, i-au trimis pe copii la școli românești pentru ca aceștia să se aclimatizeze, și-au luat locuri de muncă și fac tot posibilul să se integreze. Nici măcar nu vor să vorbească despre întoarcere. Ceilalți, care sunt din Ismail, de mai aproape de granița noastră, care au vești de acasă, a căror casă, clădirea propriu-zisă, încă există, nu vorbesc despre nimic altceva decât să se întoarcă, nu vor să învețe limba, să-i țină pe copii în școli online din Ucraina. Ambele atitudini sunt de înțeles. Dar, din punctul meu de vedere, cei care au decis să se integreze, chiar dacă, dintr-o întâmplare, într-o zi vor putea să se întoarcă, vor avea o calitate a vieții mult mai bună cât locuiesc aici. Pentru că românii, ca orice popor din lume cred, sunt foarte, foarte drăguți atunci când încerci să le înveți limba, să te integrezi.
- Care grup este majoritar?
- Nu aș putea spune cu adevărat. Nu aș putea spune. Cred că cei care vor să se întoarcă sunt mai numeroși. Cât de fezabil este, nu sunt sigur. Nimeni nu știe, practic, chiar dacă războiul s-ar opri acum.
- Ceea ce mă deranjează este că, din păcate, cred sincer că este doar începutul. Deci, războiul se va termina probabil într-o zi sau alta. Dar această ciocnire cu Rusia, este doar începutul, chiar și atunci când Putin va muri. Rușii vor fi la fel, poate mai blânzi sau mai nemiloși, dar aceiași ruși pe care Europa îi are acum, cu înțelegerea lor despre victorie, indiferent de rezultatul războiului. Și o tratez ca pe o fracţie din ceea ce se întâmplă la nivel global. Pentru că politica mondială se schimbă. Deci, din păcate, pentru această parte a lumii, lucrurile se schimbă, din punctul meu de vedere, şi nu în bine. Populismul pare a avea un răspuns foarte simplu la întrebări foarte dificile, ceea ce este destul de naiv să te aștepţi să se întâmple, dar oamenii, din păcate, îl cred. Văd asta în Republica Cehă, în Slovacia, în Ungaria. Ați avut aceeași problemă cu dezinformarea aici, în alegerile recente. Deci, din păcate, asta e ceea ce, din ce punct de vedere, profesional, ne dă mai multă putere, pentru că ar trebui să luptăm cumva. Pentru că bătălia poate fi pierdută, dar războiul nu este.
Andrei Şarîi, de profesie jurnalist, a absolvit Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale din Moscova. Între 1987 şi 1994 a lucrat la publicaţiile Pravda şi Rusia. În 1992 a început să colaboreze cu Radio Svoboda, serviciul rus al Radio Free Europe/Radio Liberty. În perioada 1994-1996, stabilindu-se la Zagreb, a lucrat ca jurnalist independent în fosta Iugoslavie. Din 1996 este crainic, iar din 2016 director al Radio Svoboda. A scris articole pentru diferite reviste, mai multe cărţi despre războiul din Iugoslavia, istoria Europei Centrale, cultura populară modernă, precum şi jurnale de călătorie. Dintre volumele publicate amintim: După ce cade ploaia. Mituri iugoslave (2002); Tribunalul. Cronica unui război neterminat (2003); O rugăciune pentru Serbia. Secretul lui Zoran Đinđić (2004); Rădăcinile şi coroana. Eseuri despre Austro-Ungaria: destinul unui imperiu (2011; în colaborare cu Iaroslav Şimov), Dunărea, fluviul imperiilor (2017).
