De la primele ore ale dimineții, talciocul prinde viață. În Micro 39C, începe să se desfăşoare un ritual nescris. Cei mai ordonați își întind tacticos pătura direct pe pământul înghețat și își aliniază marfa cu o precizie de ceasornicar. Alții, mai grăbiți, trântesc un teanc de obiecte la grămadă, formând „munți” de jucării și păpuși dezmembrate, prin care clienții scotocesc cu răbdare, sperând să descopere acea piesă rară, acel chilipir care să le facă ziua mai frumoasă.
Afară e un ger tăios. Vânzători și cumpărători deopotrivă stau zgribuliți, cu mâinile adânc înfipte în buzunare, scoțându-le doar când li se opresc ochii pe ceva „interesant” sau pentru a verifica mecanismul unui ceas. În ciuda frigului, atmosfera este neașteptat de vie. Oamenii se cunosc între ei, se salută călduros și, imediat ce își așază „taraba”, trec la dezbateri febrile despre politică sau la discuții amicale. Din când în când, se mai aude câte un „hai la șosete”, spus mai mult din obligație decât din convingere. Aici, nimeni nu se grăbește. Mulți vin doar ca să scape de plictiseala celor patru pereți de acasă.
Talciocul, loc de ieșit din casă
Mulți dintre cei care ajung în talcioc nu o fac neapărat pentru bani. „Vin să plec de-acasă, pentru că mă plictisesc”, spune Costel, unul dintre vânzătorii fideli. Vinde blugi noi, rămași mici fiului său, și mănuși nepurtate. „Nu-mi place să aduc vechituri”, ține să precizeze. Are și prieteni aici - „băiatul cu mașina, Gabi, și unul de la Brăila” - semn că talciocul este și un spațiu de socializare.
E greu să stai de vorbă cu el: ba apare un client, ba un cunoscut. „Uite, stau de vorbă cu o fată”, spune mândru, când e strigat de un prieten.
Un ban în plus, oricât de mic
La câteva tarabe distanță, Bogdan, un tânăr ucrainean de 17 ani, venit la Galați cu mama sa, elev la Liceul Tehnologic „Aurel Vlaicu”, încearcă să-și câștige propriul ban. „Am făcut 120 de lei astăzi”, spune simplu. A mai venit și în alte dăți, când a vândut telefoane. Vecinii de tarabă îl privesc cu îngăduință: „E din Ucraina, face un bănuț”.
Pentru tarabă se plătesc 13 lei, dar condițiile lasă de dorit. „Nu face nimeni nimic”, bombăne un domn, arătând spre picioarele băiatului, ude de zăpadă. „Uitați-vă cum stă!”.
Chilipirurile se caută în liniște
Cei care caută chilipiruri sunt mai sfioși. Își spun părerile, dar evită să apară în poze. Iuliana vine des în talcioc. „Găsim lucruri faine: ceasuri vechi, antichități, lampadare. Păcat că nu se amenajează talciocul, vine multă lume aici”, spune ea.
Cornel Ciurescu, un alt vizitator, a venit cu o țintă clară: un magnetofon. „Găsesc mereu ce am nevoie, la preț bun. Ultima dată am luat o drujbă mică”, spune el, adăugând că marea problemă a zonei este lipsa unei treceri de pietoni sigure pentru a ajunge la talcioc.
Chiar și eu am plecat, la final, cu câteva seturi pentru copii, la prețuri de nimic.
Un mic, o bere și întoarcerea „acasă”
La final de program, talciocul se strânge încet, încet. Un mic și o bere, consumate în picioare, completează ritualul duminical. Lumea pleacă fără grabă spre casă.
La talciocul nou de la Brateș, nu merge nimeni. „E prea departe, nu sunt clienți”, spune Costel. Deși Primăria Galați a investit peste 6,9 milioane de lei în noul Târg Auto de pe strada Macului, cu locuri de parcare, spații de vânzare și promisiunea fluidizării traficului în Micro39, talciocul mutat acolo a rezistat doar două săptămâni.
Distanța prea mare față de oraș și lipsa apei potabile, care făcea imposibilă valorificarea spațiilor de închiriat pentru alimentație publică, au alungat comercianții și clienții. Între timp, problemele s-au rezolvat, dar târgul a rămas gol, ajungând mai degrabă un depozit de vechituri.
Talciocul adevărat a rămas „acasă” în Micro 39C. Cu frig, cu noroi, cu pături întinse pe jos și cu oameni care, duminică de duminică, nu caută doar lucruri ieftine, ci și un loc unde timpul curge mai încet.
