Ce fel de-ntuneric e-n inima nopţii!...
nu văd nici să stau, darămite să merg...
mă las dus de sânge, la deal şi la vale,
şi caut (orbeşte) ieşirea din cerc!...
Mă las... şi m-aud: „să se facă lumină!”...
s-aude ecoul... nu-i nimeni... nu sunt
nici păsări, nici fiare n-această pădure
rotundă, moldavă, cu suflet rotund!
În/cerc în zadar să pornesc lumânarea...
ceva/cineva îmi tot suflă-n chibrit!...
În largul de beznă a sângelui verde
mi-i frică... şi cred că aud cum se-nchid
ieşirile toate, intrările toate...
cum razele toate se rup şi se sting...
şi n-am să mai ştiu ce înseamnă afară...
şi inima face ding-dang! şi dang-ding!
Ce vrei şi ce cauţi?... (s-aude absenţa)...
nu vezi că nu-i nimeni, că sângele-i plin
cu cel ce-a tăiat carotida mirării,
aorta iubirii şi timpul puţin!
N-ai nici un pârleaz, nu ai nici o lumină,
eşti sclav în pustiul fantomelor verzi,
eşti ultimul rece-ntr-o inimă caldă...
n-ai vrut niciodată să-nveţi să nu pierzi!...
Ce nalt e supliciul căderii în sine!...
ce lungă-i ş-adâncă-i golgota de crengi!...
în numele cui sunt captiv cercuirii
şi strig pentru toate prenumele reci?
Nu văd nici să mor în această-ntâmplare,
dar nici să trăiesc, nici să fac altceva...
aşa de-ntuneric e-n inima nopţii,
aşa de-ntuneric e-n inima mea!
