Clopotarii ţin aproape Veşnicia

Clopotarii ţin aproape Veşnicia
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Mă duc să scriu despre clopotari. Clopotul este fratele geamăn al tăcerii absolute. Aşa spun specialiştii în linişte şi experţii în vibrare. În convenţionalul cotidian banal şi imund, clopotul poate fi cel mai respectat şi respectabil substantiv, cu mari şi reale posibilităţi de a deveni substantiv propriu, cred eu. Nu un clopot oarecare a bătut la moartea lui Socrate sau a prinţesei Diana, de pildă. Nu orice hârb de bronz a bătut când Ştefan cel Mare se străduia să nu vină turcii degeaba până la Vaslui. Nu orice hârb de bronz a bătut la intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia. În vremuri de restrişte ori de bucurie, oricum şi oricând şi oriunde, prin reverberaţiile lui răscolitoare, clopotul a marcat un sfârşit ori un început, un strigăt de izbândă ori deznădăjduire, o împăcare cu soarta ori o chemare acasă.

"Ar trebui să se tragă clopotul şi în ziua lui Mihai Eminescu!"
Mă dau pe lângă seminarist. Meluţu Andriesei. Face antrenament  la biserică. La biserica "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe" al cărei preot-paroh este Mitică Luca, un moldovean cuminte şi cu minte, din Bursucani. Sigur, după cum şi cât vorbeşte, seminaristul mi se pare foarte isteţ. Am avut impresia că nu vrea să discutăm, dar m-am înşelat. Mic de statură, elegant şi respectuos, eliberează cuvintele aproape şoptit şi, din dorinţa legitimă de a-şi verifica instantaneu persuasivitatea, se uită în ochii mei şi se bucură subtil.

Zice că are şaptesprezece ani şi nu fumează. Îl cred şi îl întreb câte ceva despre clopote. Şi iată ce a ieşit: hai, sfânta mea singurătate, hai, blânda mea deşertăciune, să ne întoarcem cât mai este la miazănoapte miazăzi, să rostuim eternitatea, să facem clopotul să sune de îndurare pentru ziua în care totul va pieri! hai, blânda mea deşertăciune, hai sfânta mea singurătate, suntem pe ţărmul unei clipe în care-am plâns şi am iubit, ne cer zăpezile moldave şi mahalalele uitate, în care Luna şi ţăranul respectă băţul de chibrit!…

"Eu cred că dingdangul clopotului bisericesc ne aduce aminte de glasul lui Dumnezeu, iar toaca (sunetul special pe care-l scoate scândura în care se bate cu două ciocănele, adică) însemnează glasul îngerilor, toate acestea anunţând începerea slujbelor zilnice şi speciale, chemarea credincioşilor la ritual…pentru că Dumnezeu este sămânţa Adevărului…în Veşnicie nu există hotar, ci numai Viaţă…iar Moartea este numai Naştere în Veşnicie!" - glosează şi încheie apoteotic clopotarul cel mic, nu înainte de a-mi spune că "ar trebui să se tragă clopotul şi în ziua lui Mihai Eminescu, de pildă, însă acest demers ţine de Cultură, nu de cultul bisericesc, care are rânduielile lui!".

"Veşnicia este mâna lui Dumnezeu!"
Caut un clopotar mai în vârstă, mai cu experienţă, mai des trecut printre sunete de bronz şi sunete de lemn. Îl aflu în continuă mişcare, trebăluind prin biserică şi prin curtea bisericii, prin casa şi prin ograda casei sale…sau printre "Divina Zidire" ("Biblia" în versuri, a lui Vasile Militaru) şi "Cinci imnuri către Arunânchala" (scrieri ale lui Ramana Maharshi)…şi nu are nimic împotriva intenţiei mele de a scrie despre clopote şi clopotari.

Destul de meticulos, dar deschis sufleteşte, nea Emil Batog, epitrop al bisericii, are mult mai multe răspunsuri decât câte întrebări am eu. Intuind întrebările, omul îmi desfăşoară semnificaţia şi logica şi rostul dingdangului coborâtor din clopotniţă, trecător prin urechi şi urcător la cer…"toaca ar trebui să bată la fiecare început de slujbă, clopotul să se tragă şi la aniversare şi la comemorare…pentru că Veşnicia este mâna lui Dumnezeu, şi nu ne putem juca!…şi nu numai atât, să se tragă clopotul în caz de orice pericol (incendiu, război, inundaţie, grindină)…în tot acest ritual văd acumulată o sumă enormă de energie divină… ritmul dingdangurilor fiind impus de calitatea şi natura şi caracterul evenimentului respectiv…la moarte şi înmormântare trebuie să fie rar, la chemarea pentru slujbele zilnice trebuie să fie oleacă mai des şi mai tare, să se audă în perimetrul întregii parohii, la pericole (ferească Sfântul!) trebuie să fie alert şi alarmant şi în timp mai lung…în general, clopotele înseamnă comunicare…poate însemna şi veniţi! sau fugiţi!…nu oricine ştie să meşterească un clopot…când se topeşte şi se prepară aliajul, acesta trebuie sfinţit cum se sfinţeşte apa, cum procedează tibetanii, prin cumsecădenie şi rugăciune…!".

"Clopotul strigă lumea să-i aducă aminte despre cei care nu mai sunt!"
De aproape treizeci de ani, tanti Veta Ursu este văduvă. Face curăţenie în biserică şi în jurul acesteia, trage clopotul când ceilalţi oameni ai lăcaşului sunt ocupaţi, e un fel de clopotăreasă supleantă, e simpatică, n-am ce zice. O salut în fiecare dimineaţă: sărut mâinile, mamaie! şi bătrâna îmi răspunde şugubeaţă: să trăiţi, că trebuiţi!…Ca o umbră înclinată printre lumânările pentru vii şi pentru morţi, tanti Veta îşi cântăreşte vorbele, nu vorbeşte cu gura fără ea, cum se zice.

Ştie o sumedenie de poezii din creaţia populară orală, dar şi cultă; se uită cu precizie şi cu ochi iscoditori spre turla bisericii şi spre clopotniţă, caută şi zice că găseşte împăcarea cu sine, crede în porunca divină…"clopotul strigă lumea la biserică să-i aducă aminte despre cei care nu mai sunt, să-i însenineze ochii şi sufletul, să ceară iertare de greşeală şi păcate, să-şi mărturisească şi să-şi spele răutatea şi ura, invidia şi făţărnicia; clopotul, indiferent că-i de vacă, de oaie, de capră, de tren (odinioară), de pluguşor, de lepros (ferească Dumnezeu!), de intrare la poartă sau în casă, ori clopot de biserică, nu face altceva decât să vestească, să anunţe ceva, să pună lumea în gardă, să se pregătească lumea de sărbătoare, adică de pace şi iubire, ori de război sau bejanie (Doamne fereşte!), e trist când bate clopotul de plecare, dar, fără astă bătaie, ar fi şi mai trist!"…

"Am fost ortodox, acum sunt…şi mai ortodox!"
Domnul Ştefan Neculai participă la discuţia despre clopote şi nu i se pare nimic complicat în acest sens. Consilier al bisericii, dumnealui consideră că "Tatăl Nostru este cel mai simplu şi cel mai frumos poem de pe Pământ, bătaia clopotului şi rugăciunea îmi luminează sufletul şi mintea, simt minunata povară a curăţeniei, am fost ortodox…însă, de când trăiesc (şi) în sânul acestui lăcaş, sunt şi mai ortodox…când trag clopotul, nu trebuie forţat, limba umblă singură, îşi face treaba cum trebuie, nu-i cazul să te repezi la funie şi la clopot, nici la toacă nu-i bine să te repezi, toaca are un sunet deosebit, toaca este o scândură de tocat indiferenţa celor fără Dumnezeu…ar fi necesar să ne impunem şi să ne obişnuim cu dingdangul nu numai la moarte şi la sărbătorile principale creştine, dar şi la botez, şi la nuntă…pe mine m-a învăţat un unchi din Vrancea care este chichirezul cu ritmul şi durata bătăilor…după cum zice şi nea Emil Batog, la moarte clopotul se trage de limbă, iar la celelalte evenimente se trage de sfoară…cu Veşnicia nu-i de râs, dar nici de plâns, trebuie s-o înţelegem, că ea se ocupă sigur de noi…şi nu-i greu deloc, pe cuvânt!".

"Bătaie întru slava Divină!"
Modest şi liniştit, punctual şi respectuos şi cumsecade, domnul Valentin Manoliu (isonarul/dascălul acestei biserici) îmi impune o stare de meditaţie echivalentă cu misterul. Zice că nu ştie prea multe (aşa zicea şi Socrate, nu?), însă mă interesează spunându-mi că "folosirea/bătaia clopotului în rânduiala liturgică nu reprezintă altceva decât chemare şi comunicare întru slava Divină!  iar toaca este folosită în acelaşi sens, dar numai pentru anunţarea slujbelor religioase de rând!"…Scurt şi cuprinzător, corect şi limpede…un fel de nec plus ultra, cum ar decreta cel care a tăiat în munte strâmtoarea Gibraltar, astfel unind Atlanticul cu Mediterana…Cu alte cuvinte, unind Veşnicia cu Viaţa, florile de colţ cu florile de câmp…şi milostenia cu spovedania întru iertarea păcatelor omeneşti.

Dincolo de lăcomie şi lux
E gata. S-o cred eu că-i gata! E bine. S-o cred eu că-i bine! E cum vreau să fie. Sigur că da! Nu poate fi altfel…mai ales că toate îmi sunt aproape: biserica, spitalul, cimitirul, gunoiul…(clopotul, medicul, groapa şi…restul), unde pot ajunge oricând, unde mă poate duce destinul…De aceea (de asta, adică!), îmi iubesc aproapele(apropiatele)…şi, dincolo de imediatul sufocat de lăcomie şi lux, încerc să intru în rezonanţă cu dingdangul pre/vestitor de veşnicie şi frumuseţe pe această Sferă de lut. Amin!

Citit 5091 ori Ultima modificare Marți, 17 Ianuarie 2012 00:03

1 comentariu

  • postat de Ion Cetateanu
    Marți, 17 Ianuarie 2012 08:34
    Nascut ,crescut si educat in satul dintre codri,sat in care s-a nascut un sfant ,preotul Luca nu putea sa fie decat ceea ce este . Fiindca tot veni vorba de bursucanenii, din care se trage preotul, este bine de stiut ca acestia ,in randul carora se aflau si bunicii si parintii preotului ,au pastrat si cate odata chiar ascuns ,clopotul schitului Zimbru,icoane vechi iar in podul casei parohiale ,catepeteasma batranului schit.Pacat ca din bisericuta satului au mai disparut cateva obiecte printre care ,dupa 1990 ,candelele ,poate stie cineva ceva despre aceasta ? Mi-a facut placerea sa citesc si sa scriu despre un om la educatia caruia am pus si eu modest umarul, acum aproape 50 de ani , intr-o trecere scurta prin profesia de dascal .
    0
    0
    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.