când m-ai strigat, ne/vinovato – parcă ieri-i –
eram la capătul sintactic al căderii
şi aşteptam de mult, de mult ceastă strigare,
ca (pe)-un îndemn demonic la continuare,
ca (pe)-un triumf trufaş al visului de unde
am învăţat că VEŞNICIA se ascunde
şi hohoteşte senzual într-o secundă
indiferentă, păcătoasă şi MĂRUNTĂ !!!
acuma sunt aici, în capătul din care
nu mai începe o cădere următoare,
unde tu stai foarte cu/minte şi-nţeleaptă
şi n-ai curaj să spui ce nu mă mai aşteaptă,
nu râzi, nu plângi, eşti o sirenă resemnată,
soră a COBEI prinse-n corbul NICIODATĂ –
văd – morfologic – ce a fost ne/vrere VIE
şi ştiu – de tot – ce (NU) va fi să (NU) mai FIE !!!
(Din colecţia „Cele mai frumoase poezii cvasi/bulevardiere rămase tablou”)
