(!) sunt pe o scară, undeva... şi cred că urc... un fel de frică
încearcă să mă ţină-n loc, să mă întoarcă şi să-mi zică:
ajută-te, nu mai visa, nu mai spera în haimanale,
cunoaşte-te măcar un pic, dă foc nemerniciei tale (!)
(!) desigur, mă opresc un strop... uit de iluzii şi urcare,
mă uit la mine, nu am rost, nu am cătare, nu am lege,
întreb ce nu am întrebat: din câtă semiramidare
am grădinit zeilor mei, care va şti să mă dezlege (?)
(!) căci zeii mei sunt foarte mulţi: de lut, de iarbă, de fântână,
de carne, de metal, de lemn, chiar de hârtie şi de iască,
de piatră... şi de ce nu ştiu, de ce va fi să mai rămână
când scara se va termina... şi caii vor veni să pască (!)
(!) și cred că urc... dar nu cunosc nimica din deşertăciune -
un fel de teamă stă pe gând, mă târcoleşte şi îmi spune:
cunoaşte-te măcar un pic, nu vine nici un zeu să-ţi vâre
în traistă şi în ce nu ştii... ai grijă, eşti în coborâre (!)
ELEGIE pe SCARA OSCHI (şi retur) Scris de Ion Zimbru
Etichetat cu
