Întreabă despre mine, strigă-n pustiu şi plânge...
(parcă nu ştie cine-s, şi unde-s, şi ce fac)...
îşi muşcă din răbdare, din poftă, până-n sânge...
(ce surdă şi ce oarbă!...mi-i dragă! şi i-s drag!)...
Şi doar am învăţat-o să nu mai umble-aiurea...
(îi place să râvnească? s-aştepte? până când?)...
şi are toate cele dintru-nceput: securea,
suflarea, crucea, primul şi ultimul meu gând!
Ea fost-a ursitoarea cea-ntâia, cea trimisă
cu darurile-acestea (atuncea) la botez...!...
Eu, făt-naiv din lacrimi materne şi din clisă,
eu le-am luat pe toate, căci n-am avut de-ales!...
Întreabă despre mine, mă vede, strigă, trece...
(parcă aş fi devreme! parcă n-aş fi târziu!)...
îşi muşcă din splendoare, mă lasă cald în rece,
intrus, im/pur, im/pudic...şi-n alt fel de pustiu!...
De altfel, numai astfel îmi pot aduce-aminte
cum tot trăiesc întruna şi tot întreb de ea...?!...
Mă uit pe sub cuvinte, citesc printre cuvinte:
această-n veci splendoare-i...de/săvârşirea mea!
Splendoare în pustiu (de/săvârşire) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
