Oare de ce nu-mi spui nici un cuvânt
din simplitatea majestăţii tale?...
doar lăcrămezi şi cauţi într-un gol,
unde au fost fântânile din vale,
unde a fost biserica din deal...
şi tot ce-n depărtare se afundă:
foame şi sete, somn şi vis...şi dor...
şi-o dragoste...şi-o cruce...şi o nuntă!
Vreau să-mi aduc n-aminte c-am uitat
să vin la tine şi să cer iertare
pentru păcatul de a nu-ţi vedea
re/numele cu literă (mai) mare,
scris drept (şi sfânt) pe orice calendar
şi desenat pe ziduri catedrale,
pentru mărirea sufletului tău
şi pentru slava majestăţii tale!
Ultima dată...(când mi-ai dat covrig
şi lumânare)...adăstai la poartă,
iar ochii tăi...(din ce în ce mai trişti,
ca două capodopere de artă,
ca două ceruri largi, fără cusur,
din care nimeni n-are cum să smulgă
în/crederea în ţărnă şi în rost)...
m-au mângâiat ca într-un fel de rugă...
şi-am priceput, aşa, fără cuvânt,
că majestatea ta nu vrea să moară...
că n-o să aflu-n pururea strâmb drept,
Sus fără Jos, Ţăran fără de Ţară!
Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” Tăcere (mic...tratat de păcătuire) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
