Adultul care în copilărie nu a avut parte de afecţiune va păşi în viitoarele relaţii cu greu şi plin de neîncredere în sine şi în ceilalţi. Căile de comunicare se vor deschide greu şi vor funcţiona defectuos. Persoana va păstra mecanismele de apărare dezvoltate în timpul copilăriei, mecanisme create special pentru a se apăra în faţa angoasei provocate de lipsa de interacţiune cu mama. Teoria ataşamentului dezvoltată de medicul şi psihiatrul britanic J. Bowlby se referă la legăturile dintre mamă şi copil, fiind bazate pe studiul acestora în plan practic. Îngrijirea copilului şi ataşamentul acestuia faţă de cei care îi oferă afecţiune şi siguranţă îşi pun amprenta asupra capacităţii de socializare a copilului.
Mental, cognitiv, emoţional
Contactul şi interacţiunea dintre mamă şi copil sunt foarte importante în dezvoltarea viitoarelor comportamente de ataşament care, la rândul lor, vor influenţa funcţiile mentale ale copilului, respectiv dezvoltarea sa cognitiva şi emoţională. Nu doar satisfacerea unei nevoi de primare, alăptarea, stă la baza legăturii dintre copil şi mamă, după cum afirma Freud. Nevoia de afecţiune, protecţie şi siguranţă sunt la fel de importante şi ajută la crearea unei legături sănătoase între mamă şi copil, favorizând o dezvoltare psihică pozitivă acestuia din urmă.
Afecţiunea şi grija maternă nu sunt reprezentate doar de hrănirea şi îngrijirea minimă a copilului. Nevoia de implicare totală şi necondiţionată a mamei este vitală pentru a asigura copilului un mediu în care să se dezvolte armonios fizic şi psihic, şi să îşi construiască un sistem de valori bazat de mecanisme de interacţiune şi adaptare funcţionale. Modul în care aceste funcţii interne sunt construite în prima copilărie reprezintă fundamentul pe care copilul îşi va dezvolta capacităţile şi atributele de adult.
Teama de suferinţă
Întrebări de genul „Voi suferi în această relaţie daca voi intra în ea?”, puse la nivelul inconştientului, pot provoca un comportament pasiv şi indiferent faţă de cei din jur determinând autoizolarea. Individul se simte în siguranţă prin neimplicarea sa, anulând orice posibilitate ca el sa sufere dacă relaţia îi va înşela aşteptările şi nu va primi afecţiune.
Daca mama va ţine cont de faptul că satisfacerea nevoilor primare ale copiilor ei nu este de ajuns pentru ca aceştia să crească sănătoşi şi să poată zâmbi cu adevărat în viitor propriilor copii, ea îşi asumă corect responsabilitatea. Zâmbetul şi îmbrăţişarea mamei se va perpetua generaţii şi se poate afirma fără nicio reţinere ca afecţiunea mamei este o minune ce nu va apune niciodată în ochii copiilor şi ai generaţiilor viitoare.
Psiholog-psihoterapeut Răzvan Marian Stoian
