Ostenit de cale, mă opresc/ şi mă uit în urmă: nu s-aude,
nu se-ntâmplă nimeni şi nimic/ - doar tăceri adânci, (ne)cunoscute,
doar cadavrul timpului pierdut/ în cruzime, dragoste şi milă:
ochi opriţi deschişi până la cer/ - ca un câmp de luptă inutilă!
Ostenit de gânduri, mă aplec/ spre uitare, poate se îndură
să mă izgonească din trecut,/ unde am trăit fără măsură
şi am râs şi-am plâns (ne)cugetat/ despre viaţă, dar şi despre moarte,
iar acum nu pot să mai suport/ propria mea tristă greutate!
Ostenit de visuri, mă trezesc/ şi mă văd încolo, înainte,
dincolo de capăt, pe un câmp/ gol, extemporal, fără cuvinte -
şi nu-i nimeni, şi nu e nimic:/ nici curaj, nici frică şi nici milă,
doar tăceri adânci, care-amintesc/ de-o izbândă veşnic inutilă!
