V-aţi hotârât să începeţi terapia cu un psiholog, pentru a vă recăpăta starea de echilibru interior şi a depista metode pentru a face faţă pe viitor problemelor care vă pot afecta. Fără să îşi dea seama, familia şi cei apropiaţi vă pot "trage înapoi", mijloacele prin care pot face mai mult rău fiind identificate punctual de specialişti.
Psihologul Laura Maria Cojocaru, preşedinte şi fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă, afirmă că în procesul de psihoterapie sunt implicaţi mai mulţi factori, precum: dorinţa sau nevoia de schimbare, gradul de implicare personală, timpul, ritmul propriu şi, nu în ultimul rând, suportul familial. Uneori, deşi ar putea fi greu de crezut, tocmai membrii familiei pot avea o atitudine de sabotare inconştientă, prin expimarea unor păreri sau poziţii inofensive care să anuleze sau chiar să agraveze încercările psihologului de a vă face bine. Iată cei opt factori identificaţi ca nocivi.
1. Nerăbdarea
Membrii familiei pot fi uneori nerăbdători să vadă o schimbare majoră încă de la primele şedinţe terapeutice. "Apar într-adevar adesea rezultate încă de la primele şedinţe, însă asta arată faptul că suntem pe drumul cel bun şi nu faptul că un mod de a gândi sau a trăi învăţat în ani de zile se poate schimba peste noapte. Fiecare persoană este unică şi are timpul ei, ritmul ei şi modul ei propriu de a se dezvolta", declară psihologul Laura Maria Cojocaru.
2. Neacceptarea procesului terapeutic
Se întâmplă atunci când, deşi familia înţelege că persoana care face terapie are nevoie de timp şi anumiţi paşi, nu este la el de disponibilă emoţional să accepte schimbările. "Raţional, familia înţelege că procesul terapeutic necesită anumite premise, ca timp acordat, un grad de interiorizare şi o necesitate a clientului de a rămâne o perioadă el cu el însuşi, o perioadă de exersare a modului de gândire. Emoţional, însă, este posibil ca familia să nu fie atât de pregatită şi reacţionează în diverse moduri asupra persoanei care vine la psihoterapie", menţionează psihoterapeutul.
3. Teama de schimbare
Atunci când cel de lângă noi se schimbă, şi ceva din relaţia noastră cu el se schimbă. Acest fapt poate fi privit ca o ameninţare. "Este vorba aici de teama de necunoscut, care creează adesea un lung şir de gânduri şi îndoieli. În avalanşa acestor gânduri, cei de acasă "uită" faptul că partenerul, copilul sau ruda lor este acolo pentru o schimbare, pe care, de cele mai multe ori, tocmai ei au cerut-o în mod direct sau indirect", explică Laura Maria Cojocaru.
4. Aşteptări nerealiste
Acestea decurg din faptul că familia poate crede că ştie mai bine ce este bun pentru persoana care merge la psiholog, iar schimbările pe care aceasta le poate suferi să nu fie pe placul lor sau contrar aşteptărilor. "A crede că ştim ce este mai bine pentru celălalt este o iluzie. Uneori chiar şi nouă înşine ne este greu să ştim pe moment ce este cel mai bine pentru noi, deci cum ar putea să ştie altcineva, oricât de bine intenţionat ar fi? Acest mod de a gândi îndepărtează persoana de starea de bine", consideră psihoterapeutul.
5. Renunţarea la avantajele "bolii"
Pe parcursul unei psihoterapii, clientul îşi regăseşte echilibrul interior, bucuria de a trăi, îşi recapătă independenţa personală şi învaţă cum să trăiască în acest mod. Obţinerea independenţei de către cel aflat în terapie este văzută uneori ca un lucru negativ de către părinţi, partener sau rude. Există unele "beneficii" în starea emoţională neplăcută, atât din punct de vedere al clientului, cât şi din punct de vedere al celor din jurul său. Părinţii, partenerul şi rudele, în acest context tensionat, unde există o "problemă", se simt utili, importanţi, simt că este nevoie de ei şi chiar se pot simţi mai aproape unul de celălalt.
"Atunci când clientul îşi recapătă independenţa de a gândi, exprima, comunica, relaţiona, acţiona, cei apropiaţi lui se pot simti daţi deoparte, pentru că s-au obişnuit să aibă grijă de cineva. Gândiţi-vă de fapt ce vă doriţi cu adevărat: să aveţi lângă voi o persoană de care să aveţi grijă mereu pentru a vă simţi utili sau o persoană sănătoasă alături de care vă puteţi bucura de părţile frumoase ale vieţii?", declară specialistul.
6. Neparticiparea la terapie
În cazul psihoterapiei cu un copil, este vorba despre o psihoterapie de familie, deoarece copilul (chiar dacă este minor sau major) este rezultatul părinţilor, al concepţiilor şi valorilor personale, al exemplului dat.
"În cazul minorilor, este necesară participarea părinţilor la procesul terapeutic, pentru a putea înţelege simptomul copilului, de ce a apărut, cum pot ei contribui la restabilirea stării de bine a copilului şi a familiei, cât şi în ce mod depinde de ei să menţină această schimbare. Într-o terapie a unui adult, atunci când este vorba despre un dezechilibru perceput în viaţa de cuplu, este important să înţelegem că a fi în cuplu înseamnă a fi în doi. Ambii parteneri au o contribuţie la tot ceea ce se întâmplă în cadrul relaţiei. Apare astfel în terapia de familie şi în cea de cuplu necesitatea schimbării personale, a susţinerii celui implicat în terapie, a încurajării schimbării survenite", explică Laura Maria Cojocaru.
7. Menţinerea contextului declanşator
În anumite situaţii se impune o schimbare şi la alt nivel decât cel emoţional, o schimbare de cadru, persoane, locuinţă, relaţii, pentru a crea sentimentul de încredere, siguranţă emoţională şi uneori chiar fizică. Nu întotdeauna familia este receptivă şi dispusă la asemenea schimbări.
8. Ascunderea adevărului
Pe principiul că un adevăr spus la momentul nepotrivit poate face mai mult rău decât dacă ar fi ascuns, sunt familii care aleg să-l protejeze pe cel implicat în procesul de schimbare. Nu e întotdeauna nici bine, nici util, susţin specialiştii. "Uneori, da, poate fi o formă de protecţie pentru o perioadă de timp, însă asta nu înseamnă că persoana respectivă nu înţelege că i se ascunde ceva şi apare riscul să-şi imagineze ceva mai mult decât este şi să menţină stările emoţionale neplăcute. Nu uitaţi că a ascunde este de fapt o formă subtilă de minciună şi nimănui nu-i place să fie minţit, mai ales de către persoanele la care ţine", conchide psihologul Laura Maria Cojocaru.
