„Viaţa liberă” semnala, într-un material publicat săptămâna trecută („Bona de la stat nu mai are locuri”), că oferta de locuri la cele două creşe din oraş este extrem de redusă.
Doar 130 de copii cu vârste până la trei ani au locuri în acestea, pe când în singura grădiniţă cu program săptămânal (pentru copii între 3 – 7 ani) nu încap decât 90 de prichindei.
O cititoare a ediţiei online ne-a trimis un comentariu, pe care îl redăm în întregime, mai ales că acesta ridică o problemă sensibilă pentru unii părinţi: calificarea personalul de îngrijire a copiilor sub trei ani.
Se spune că „meseria” de părinte este cea mai grea, dar şi cea mai frumoasă din lume. În general, sunt critică atunci când vine vorba de superlative, pentru că, zic eu, mereu este loc de nuanţe. Când vine vorba despre copilul meu însă, lucrurile se schimbă.
Mai ales atunci când îmi doresc cu disperare să-i fie bine, iar acest bine trebuie „cumpărat” la preţuri exorbitante pentru un bugetar. Sunt o mamă dependentă de muncă, de relaţiile cu ceilalţi, deci de o viaţă socială activă.
Aşadar, după cei doi ani de concediu pentru creşterea copilului, m-am gândit că cel mai bine ar fi (pentru el şi pentru mine) să-mi reiau cariera. Iarăşi aduc în discuţie un superlativ (un copil este cel mai fericit cu o mamă fericită).
În căutarea unei bone
Mi s-a părut ca ar fi ideal ca micuţul să se dezvolte încă un an sau doi în mediul său, aşa că am căutat o bonă. Şi de aici a început odiseea!
Telefoane, întrebări lansate public sau mai puţin public pentru orice cunoscut apărut în cale, interviuri... Dezamăgiri şi de la capăt. Elementul cel mai deranjant pentru distinsele doamne iniţial disponibile a fost programul.
Am rămas şi eu uimită de uimirea dumnealor, care nu înţelegeau de ce trebuie să stea nouă ore - nouă şi jumătate cu copilul meu! Asta în condiţiile în care eu am program de opt ore, nici mai mult, nici mai puţin decât au mulţi alţii ca mine, adică un program de lucru normal!
Drept urmare, tarifele solicitate pentru acest program depăşeau cu mult posibilităţile noastre financiare. Mai precis, mi se cereau 700-800 lei pe lună, plus decont la transport şi o masă caldă.
O altă doamnă, foarte drăguţă dealtfel, mi-a transmis că poate să stea nouă ore, cu condiţia să înceapă programul la 5,30 - 6 dimineaţa. Pe cât de inutil, pe atât de imposibil pentru mine.
Am mai vorbit cu o doamnă dispusă să stea la programul şi la tariful pe care i le-am oferit, cu condiţia să poată pleca la ţară în perioadele de activitate agricolă intensă. Cum eu n-am niciun interes să-mi corelez concediul de odihnă cu al dumneaei...
În sfârşit, m-am gândit să abordez problema şi altfel: la banii solicitaţi, ar trebui ca aceste doamne să aibă măcar un curs de pregătire în domeniu. La urma urmelor, o educatoare de grădiniţă are un salariu absolut nemotivant, dar în condiţiile în care educă şi îngrijeşte douăzeci şi ceva de copii, nu doar unul singur!
Un salariu care, în unele cazuri, se situează mult sub cele cerute de doamnele cărora programul de lucru li se pare prea lung. Sigur că, dintre toate potenţialele bone cu care am vorbit, nici măcar una nu a urmat un curs de babysitting, psihologia copilului sau altceva.
Aşa ca am apelat la o agenţie, ştiind clar că măcar un astfel de modul au urmat persoanele din baza lor de date. Însă şi acolo am întâmpinat anumite... surprize financiare, aşa încât... m-am gândit să trec de la superlativ la nuanţe şi să-mi amân reînceperea activităţii profesionale.
Însă, deoarece am crezut mereu în norocul meu, şi de această dată mi-a ieşit în cale. Totuşi, bona pe care o avem în prezent nu e cea mai bună alegere, dar n-avem încotro şi acesta e un alt subiect.
Concluzii
Ca să concluzionez, voi spune aşa: sunt fericită şi mulţumită că locuiesc în Galaţi! Iubesc oraşul acesta din mai multe motive, iar unul dintre ele este acela că salariul „de piaţă” al unei bone n-a ajuns încă 300 de euro, aşa cum am auzit că ar fi în Capitală.
Dar tot mă frământă întrebarea: de ce trebuie să fie atât de greu? Sigur, părinţii sunt nevoiţi să apeleze la serviciile acestor doamne, iar dânsele ştiu că sunt indispensabile. De aici - pretenţii financiare şi de altă natură, după părerea mea, exagerate.
Sigur, copilul trebuie să fie bine îngrijit, educat, să fie în siguranţă, să existe legături afective între el şi persoana care, o mare parte din zi, suplineşte părinţii.
Dar ce cale au totuşi părinţii care vor să muncească, care vor să le ofere copiilor tot confortul, însă salariile le sunt ciopârţite fără milă de persoane al căror interes financiar primează? Şi care consideră că a urma un curs de babysitting constituie un autoafront?
Fără a avea în intenţie să generalizez, consider că găsirea unei bone ideale este un proces foarte dificil şi în acelaşi timp stresant pentru părinţi.
Poate că cineva ar trebui, cumva, să le facă pe aceste doamne să înţeleagă că suntem pe o piaţă a cererii şi a ofertei, inclusiv pe palierul cerere salariu-ofertă de competenţe profesionale personale.
Semnează - o mămică
Explicaţie foto: La creşă, somnul de după-amiază e obligatoriu
