Luni dimineaţă. Circa 20 de pacienţi aşteaptă în faţa unui serviciu din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Galaţi. Bolnavi veniţi în regim de ambulatoriu sunt mulţi, medici, puţini şi suprasolicitaţi. Oricum ar fi, programările şi consultaţiile nu se pot face cât ai bate din palme.
Peste rând mai trece câte un bolnav în stare gravă, care abia dacă mai poate sta pe scaun. Se respiră greu, iar nervii pacienţilor şi aparţinătorilor sunt întinşi la maxim.
Uneori, câte unul mai răbufneşte, mai ales când cadrele medicale îi reproşează, la distanţă de câteva minute, că blochează culoarul de trecere. Spaţiul e mic, ce-i drept, şi nici nu prea ai unde să te duci.
La un moment dat, un bărbat în vârstă, care a aşteptat cuminte vreo 30 de minute le spune celor 4-5 doamne din jur: „Nu vă supăraţi, aş vrea să trec puţin în faţă şi să intru la medic. Eu trebuia să-mi aduc soţia la control, dar ea nu mai poate, e pe moarte. Acasă, rudele îi ţin lumânarea. Vreau să-i spun medicului şi plec. Nu vreau nimic altceva”, spune omul, croindu-şi drum.
Luate prin surprindere, doamnele îl lasă să treacă. Nu ezită însă să îi arunce în spate vorbe grele: „Ei, na, nici nu putea să moară nevastă-sa fără să ştie medicul”.
Omul intră la medic, îşi anunţă nenorocirea şi iese. N-a durat mai mult de câteva secunde. Se întoarce în hol, se uită în jur şi ridică uşor braţele a neputinţă. Ce-a greşit, ca să merite o asemenea ocară din partea celorlalţi pacienţi?
Din păcate, aceştia suntem. Sărăcia, bolile şi indiferenţa cu care ne adesea ne tratează alţii ne-au înrăit peste măsură!
Ne-am înstrăinat într-atât de noi şi de ceilalţi, încât am ajuns să le spunem concitadinilor în faţă că durerilor lor ne lasă reci, că moartea apropiaţilor lor ne enervează la culme şi că ar face bine să nu ne mai iasă în cale, atunci când suntem puşi pe treabă.
Ştim şi facem de toate în fiecare zi, dar trăim mai izolaţi ca niciodată. Totul ni se cuvine, iar de cei care pretind contrariul va fi vai şi amar!
