Ştefania Margareta Dobre, la vârsta de 29 de ani, are şi n-are... Are handicap de gradul II, are multe alte necazuri, dar nu pare pe nimeni apropiat care să-i dea o mână de ajutor. Nu mai are părinţi, soţul este şi el pe străzi, iar singurul copil pe care-l are este elev (în clasa a III-a) la o şcoală din Galaţi şi zice că nu l-a mai văzut de ceva timp... Aşa ni s-a plâns Ştefania, ajungând la redacţie...
„Mama mea a murit acum 10 ani şi, cum am locuit într-o casă cu chirie, de atunci stau pe unde apuc. Am un copil care stă la o mătuşă şi cu ceva timp în urmă nişte oameni cu suflet mi-au făcut o pensie de urmaş”.
„Dar acum, pentru că am buletinul expirat, nu mai pot beneficia nici măcar de aceşti bănuţi. Nu mai am nicio sursă de venit. Din cauză că nu mă ia nimeni în spaţiu, fiindcă am epilepsie, nu pot să-mi fac buletin de identitate...”, povestea tânăra femeie.
Dialogul cu Ştefania este unul greoi, fiindcă tânăra, stând pe unde apucă, nu îşi administrează nici tratamentul corespunzător şi este uşor confuză. Ascultându-o, am dedus că problemele ei de sănătate nu sunt simple. Aşa reiese şi din fişa de externare de la începutul lunii ianuarie 2010, eliberată de Spitalul „Elena Doamna” din Galaţi.
Potrivit certificatului de handicap, ea ar trebui să beneficieze - scrie medicul - de un program de recuperare, ba chiar şi de un program de monitorizare la cabinetul de psihiatrie... Numai că, în astfel de situaţii, practica ne dovedeşte că suntem „tari” doar la teorie. Cel puţin în acest caz (deşi am întâlnit şi altele), între teorie şi practică nu prea există legătură.
Dezinteres total
A fi alături de un bolnav cu astfel de probleme nu e tocmai o plăcere pentru mulţi dintre noi. Iar când acesta e singur cu boala lui, ce să-i mai cerem? Nu există, cel puţin nu cunoaştem noi, o organizaţie care să fie preocupată de problemele unor astfel de persoane. Nu există un loc în care să se întâlnească şi să-şi ocupe timpul.
Un om cu problemele Ştefaniei ar trebui să fie în atenţia unui apropiat şi nu să se confrunte cu astfel de lipsuri esenţiale. Dar ce te faci când până şi acestor necăjiţi, „statul” le-a mai tăiat câte ceva din pensiile de sprijin şi aşa destul de mici. Şi apoi, la noi, sistemul de asistenţă medicală pentru această categorie de bolnavi este unul cât se poate de fragil.
Adeseori vedem trecând pe lângă noi oameni ca Ştefania - diagnosticată cu „tulburare organică de personalitate şi retard mintal uşor...” - pe care nu prea îi putem ajuta. Semeni ca Ştefania ar putea să nu se simtă o povară pentru cei din jur, chiar ar putea să se facă utili, dar lipsa unor programe face imposibilă această abordare.
Ieri, una dintre vecinele Ştefaniei (doamna Ştefana Toma, mamă a 6 copii) i-a întins o mână de ajutor acestei tinere şi, cu sprijinul Serviciului de Evidenţă a Populaţiei, sperăm să-şi poată rezolva problema de identitate, pentru a-şi putea primi bruma de bani pe care o atribuie acestor oameni statul român. De asemenea, ne-a promis sprijin şi Direcţia de Asistenţă Socială din cadrul Primăriei Galaţi, motiv pentru care vom reveni.
Însă fenomenul e general. Oameni ca Ştefania au nevoie de ajutor specializat şi de sprijin constant. E mult mai mult decât putem face noi, jurnaliştii.
