* A trecut prin ororile Fenomenului Piteşti *
Îl cheamă Ion Chiriac, este medic, acum pensionar, dar şi preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Filiala Galaţi şi are 84 de ani. Pare un om obişnuit, extrem de calm, uneori chiar cu un zâmbet pe buze dar sub aparenţa asta se ascunde un supravieţuitor al Fenomenului Piteşti.
Faimoasa reeducare prin tortură nu l-a transformat într-un om avid de răzbunare, dimpotrivă crede că totul a contribuit la ceea ce este astăzi – un om. Consideră că a scăpat datorită condamnării mici, dar şi a faptului că nu era legionar.
„Dosarul de cadre” şi originea nesănătoasă l-au urmărit pe tot parcursul comunismului, iar ascensiunea pe care a avut-o nu l-a scutit de prezenţa Securităţii, la care era chemat din două în două luni. După toate prin câte a trecut, Ion Chiriac are o singură concluzie: „Dacă nu-ţi cunoşti trecutul, nu-ţi poţi crea un viitor”.
Avea viitorul înainte, dar…
Totul a început în 1949, când avea 23 de ani, era student în anul cinci la Medicină, şi a fost arestat pentru că era membru al „Tineretului Regalist”.
„M-au ridicat din casa gazdei mele, cu care eram rudă după mamă. Era vorba de casa lui Florin Foişoreanu, membru al Curţii de Casaţie şi Justiţie. Tot acolo, la etajul 1, locuia şi generalul Olteanu, cel care s-a opus nemţilor la Otopeni după 23 august”.
„Pe 9 aprilie 1949, patru inşi au năvălit în casă, aveau pistoale, m-au arestat şi timp de o lună de zile m-au ţinut închis. Nu m-au torturat, nu am luat bătaie, doar mi-au pus în faţă o schemă a organizaţiei în care eram membru”.
„Ştiau totul şi am înţeles că fusesem urmărit mai bine de un an de zile. Îmi citiseră corespondenţa, ştiau totul, ştiau lucruri pe care nu aveam de ce să le neg, pentru că erau reale. Mă arestaseră pentru că cei din organizaţie au împrăştiat manifeste împotriva comuniştilor. La sfârşitul lui aprilie am ajuns la Jilava, la Reduit, Fortul 13”, ne-a povestit Ion Chiriac.
Jilava – triajul deţinuţilor!
A stat şapte luni sub pământ, la Jilava. Fort 13 era o cameră subterană care avea o singură fereastră cu priveliştea spre… un val de pământ. Ca să fie siguri că nu le oferă prea multă libertate, gardienii le-au astupat geamul. Baia era un lux, grâul de colivă fiert era o binecuvântare, iar hainele erau mai tot timpul rupte.
„Camera era destul de lungă, dar extrem de îngustă, cu paturi pe care era doar scândură – se numeau prici. Capacitatea era de 60 de persoane, iar noi eram mai bine de 150 de oameni acolo. Dacă unul voia să se întoarcă trebuia să se întoarcă tot şirul”.
„Aveam doar un hârdău lângă uşă, iar noii veniţi locuiau sub aceste priciuri, la şerpărie cum i se spunea. Baie făceam o dată pe lună şi atunci aveam parte de apă extrem de fierbinte sau extrem de rece după care ne scoteau rapid”.
„La Jilava erau aduşi cei care trebuiau să fie judecaţi şi condamnaţi, iar locul pe prici al celor care plecau era luat de cei de la şerpărie. Hrana era dimineaţa o felie de pâine şi o cană de ceai, la prânz o zeamă de varză sau de murături şi în care uneori plutea o pieliţă de pe copite”, povesteşte Ion Chiriac.
Hoţii, tâlharii şi criminalii, mai buni decât un „politic”
La Jilava era comandant Maromete, iar deţinuţii ştiau că singura lor vină era faptul că existau. Mai ştiau că hoţii, tâlharii, criminalii erau mult mai bine văzuţi. Erau scoşi la bucătărie, erau trataţi mult mai bine, în vreme ce „politicii” nu aveau nici măcar şansa de a se mişca.
În frig, în foame, în mizerie, doar în izmene, ei trebuiau să supravieţuiască. Unii mâncau în grabă bucata de pâine care li se dădea, alţii o fărâmau ca să li se pară mai multă.
„La început eram scoşi la plimbare, dar apoi ne-au suprimat şi acest drept. Ştiam că ori de câte ori se întâmpla ceva eram umiliţi, bătuţi. Cei care aţi intrat aici, nu veţi mai ieşi, asta era ceea ce ne spunea comandantul Maromete. Îi deranja până şi faptul că respiram”, îşi aminteşte medicul.
Pentru el, episodul Jilava s-a terminat cu primirea condamnării: doi ani de închisoare pentru uneltire împotriva ordinii statului.
L-a cunoscut pe Eugen Ţurcanu… pe propria-i piele!
La sfârşitul lui 1949, Ion Chiriac a ajuns la Piteşti, puşcărie „cu dedicaţie” pentru studenţi, acolo unde „fenomenul”, care a îngrozit o lume, se afla la început.
„Eram într-o celulă cu mai mulţi colegi de la Jilava. Ne-au spus să ne facem bagajele că ne mută. Ne-au dus într-o cameră în care erau şi alţi deţinuţi. Am început să discutăm cu cei care erau acolo şi deodată, unul dintre ei a început să urle: Nu mai mişcă nimeni… Ne-am certat. Am auzit că unul strigă: Pe ei!!! A început să curgă o ploaie de lovituri. Bâtele veneau din toate părţile, ne-a lăsat la pământ, inconştienţi”, a mai povestit Chiriac.
Imediat avea să-l cunoască pe Eugen Ţurcanu – părintele ororilor de la Piteşti. Întâlnirea a avut loc într-o sală mare, supranumită amfiteatru.
„Un camarad a trecut pe lângă mine şi mi-a aruncat în şoaptă să nu vorbesc despre iubita lui care fusese prinsă. Un individ a văzut toată scena şi a strigat către Ţurcanu că vorbim. M-a chemat în faţa tuturor, şi a început să mă lovească cu picioarele în stern, în burtă şi m-a lovit până când am simţit că mi se rupe corpul în mii de bucăţi. Apoi am fost bătut la tălpi în aşa hal că parcă călcam pe nişte pernuţe şi nu pe picioarele mele”.
„Acum ştiu că bătaia mea a fost un exemplu pentru ceilalţi, şi de atunci am mai luat două palme de la Ţurcanu, dar au fost atât de puternice de m-a azvârlit de pe scaun. Alea le-am luat pentru că n-am vrut să dau declaraţii aşa cum a dorit el. De atunci, el m-a lăsat în pace. Cred că norocul meu a fost că aveam o condamnare mică şi că nu eram legionar”.
„Niciodată nu i-am judecat pe cei care au renunţat…”
Coşmarul de la Piteşti nu avea să se termine aici. Ion Chiriac a fost băgat în celulă, unde ziua trebuia să stea la marginea patului, iar noaptea trebuia să stea întins, cu faţa în sus şi cu mâinile pe pătură. Dacă în timpul somnului se întorcea pe o parte, cel care îl supraveghea îl lovea în cap cu o bâtă.
„La rândul lui, cel care mă păzea era supravegheat. Dar lucrul cel mai cumplit care se întâmpla acolo era faptul că ucideau în sufletele oamenilor credinţa, tradiţia, tot ce era bun şi frumos. De atâtea bătăi şi suferinţă, mulţi ajungeau să dea declaraţii denigratoare la adresa mamelor, surorilor, a taţilor şi nu numai, iar pe baza acestor declaraţii, alţi indivizi ajungeau aici”.
„De Paşti, din fărâmături de pâine îl făceau pe Isus, iar condamnaţii erau puşi să dezonoreze statuia. Au fost lucruri abominabile, ăsta a fost motivul pentru care niciodată nu i-am judecat pe cei care au renunţat. Un coleg s-a aruncat în gol de pe scări, alţii au ajuns însă torţionari. Şi primul lucru pe care l-au făcut a fost să-şi bată şi să-şi tortureze cel mai bun prieten”.
„Eu nu pot să-i judec – să fii bătut zi de zi, torturat până făceai pe tine, pus să lingi sau să înghiţi fecale, nu ştiu cât poate rezista cineva!”, povesteşte Chiriac, în ochii căruia se poate încă citi groaza acelor momente.
Greşeala care-l întristează şi acum
De la Piteşti, Chiriac a ajuns la Canal în iunie 1950. Aici, ei, deţinuţii mai tineri, au făcut o greşeală… „Bucuroşi că am scăpat, că aveam libertatea de a ne mişca, iar mâncarea era un pic mai bună, noi săpam canale, luându-ne la întrecere şi nu am realizat, decât mai târziu, că întrecerea noastră era un barem pentru ceilalţi deţinuţi mai slăbiţi şi mai bătrâni. Când am realizat asta, ne-am ruşinat şi am încetat să facem mai mult decât trebuia”.
„Am ajuns însă ca în acea vară să sper că voi fi eliberat. Trecuse o bună perioadă din condamnare, iar în ziua când mi s-a spus să-mi fac bagajele, m-am bucurat. Numai că în loc să mă lase în libertate, m-au lăsat la Poarta Albă, unde am mai stat şase luni”, îşi aminteşte fostul deţinut politic.
Umbra comunismului…
Odată întors în Bucureşti, nu a scăpat de spectrul dosarului său. Nu a fost lăsat să-şi continue facultatea, în schimb s-a angajat la Uzinele 23 August şi puţin câte puţin s-a apropiat de visul de a-şi continua studiile. A terminat, a plecat în Vrancea, dar a vrut să se specializeze.
A reuşit la examen, însă în loc să stea 3 ani, a stat doar 10 luni, pentru că cineva le-a spus tovarăşilor ce hram poartă. S-a întors în satul din Vrancea şi norocul lui a fost combinatul de la Galaţi, unde a venit ca medic, ajungând în câţiva ani să-i fie recunoscute meritele.
„Din două în două luni, însă, mă chemau la Securitate, ca să-mi amintească cine sunt ei, mă puneau să declar că voi spune orice informaţie aflu despre elementele duşmănoase. N-am făcut nimic niciodată în acest sens, chiar dacă mă ameninţau cu copilul şi alte alea”, a mai spus medicul.
În ciuda tuturor ororilor prin care a trecut, Ion Chiriac nu a vrut niciodată despăgubiri de la stat. El consideră că banii pe care-i primeşte lunar de la stat sunt suficienţi şi mai crede că românii sunt destul de săraci, ca să mai achite mii de euro foştilor deţinuţi. Omul mai crede că umbra comunismului încă mai este deasupra României….
