Într-o lume în care sentimentele devin atât de lesne pasagere, în care infidelitatea exhibată are tot mai mulţi fani, iar divorţurile se înmulţesc de la zi la zi, ei doi îi admiră sincer pe cei ce au sărbătorit deja nunta de aur şi se plimbă pe Faleză ţinându-se de mână şi vorbind despre nepoţii lor. Speră şi îşi doresc din toată inima să fie la fel.
Le place să creadă că sunt un cuplu special, ca multe altele, de altfel. Amândoi sunt filologi, pasionaţi de profesia lor. Şi ce-ar putea face doi profesori specializaţi în limbă şi literatură română, franceză, engleză şi japoneză? Fireşte, să-şi creeze propriul limbaj secret al inimilor - un „Dexoton”. Pentru că în concepţia şi în sufletele lor de filologi (filos-iubire, logos - vorbire) totul se bazează pe ton şi „tonofilie”. Şi nu am învăţat noi la şcoală, la ora de română, că sufletul este cutia de rezonanţă a sentimentelor? Ei bine, Ana şi Adrian Ţâru şi-au creat propriul limbaj personalizat, ca un fir roşu, invizibil, care îi conectează unul de celălalt. Termenii pe care i-au inventat sunt tot mai mulţi şi dacă i-ar aduna într-o carte ar ieşi un dicţionar stufos. Important este că iubirea lor se numeşte „iubiton”! Merită, deci, să îi cunoaşteţi pe Ana şi Adrian Ţâru.
Preţuind fiecare clipă
Ei bine, da, Ana este tânăra bursieră în Japonia, iar aici ne-am gândit că ar fi frumos să vă prezentăm şi povestea ei de familie. Cu atât mai mult cu cât relaţia lor trece acum printr-o experienţă inedită. Pentru prima dată sunt departe, fiecare la câte un capăt al lumii. După cum ne-au mărturisit, Ana şi Adrian s-au cunoscut graţie unei întâmplări fericite dar şi prietenilor comuni, în urmă cu zece ani. De şase ani sunt căsătoriţi. Ca în orice cuplu, comunicarea are un rol foarte important, nu numai cea verbală, dar şi cea nonverbală. Şi amândoi ştiu că este important să ieşi din rutina zilnică şi să întreţii flacăra sentimentelor şi a relaţiei. Chiar dacă de aproape două luni îi separă mii de kilometri, comunică la fel de mult şi de intens ca atunci când erau zi de zi acasă. Petrec câteva ore bune pe skype, numai că, spune Adrian, de când se văd doar pe internet, calitatea timpului petrecut împreună s-a îmbunătăţit şi mai mult şi au învăţat să preţuiască fiecare minut împreună. Acum nu mai e loc de „vorbim mâine despre asta...” sau „am uitat să spun asta”. Acum totul se întâmplă acum!
Dacă Ana visează printre bolurile cu sushi, okunomyaki, takoyaki şi supă miso la mămăliguţă cu brânză proaspătă, aici Adrian înghite în sec cu gândul la ciorbele ei delicioase şi la grozavii ei ardei umpluţi cum numai Ana ştie să facă. Deşi, după cum spune cu sinceritate, socrul găteşte foarte bine, mâncare aşa de bună ca Ana nu face nimeni!
Ce le place?
„Muzica rock, şi nu numai, e principala artă care ne-a apropiat. Am avut ocazia să participăm la o serie de concerte importante, lucru care înainte de '89 era imposibil. O altă preocupare comună o constituie cinematografia. Am vizionat împreună multe filme ale regizorilor noştri preferaţi: Ki Duk Kim, Majid Majidi, Woody Allen, Alejandro Innaritu, etc.
Pentru noi, filologii, cărţile au o însemnătate aparte. Şi le citesc nu doar pentru că, aşa cum spunea Nicolae Manolescu, a citi înseamnă a învăţa, reprezintă „un multiplicator pentru experienţele noastre". Însă, trebuie să recunoaştem că în ultimul timp se citeşte mai puţin. Pe de o parte din cauza computerului şi a televizorului, pe de alta pentru că oferta este inhibitoare. Am citit de curând un roman de Muriel Barbery, intitulat Eleganţa Ariciului, pe care îl recomand cu căldură. Deşi se vorbeşte despre tineri nemulţumiţi şi adulţi resemnaţi (ca în societatea noastră), cartea are o tentă optimistă”, spune Adrian. Mai nou, biblioteca din casă a ajuns să fie concurată de biblioteca electronică, iar cărţile printate le iau locul celor prinse în coperte.
Ce-mi oferi tu mie, dragă Românie?
Pentru Ana şi Adrian, Sibiul este sinonim cu luna de miere. Aici au petrecut primele zile de familişti, iar când s-au reîntors s-au simţit la fel de bine. De neuitat sunt şi întâlnirile cu prietenii, dar şi excursiile la Gura Portiţei sau reuniunile din Ajunul Crăciunului. Pentru că sunt doi tineri intelectuali, am vrut să ştiu cum e viaţa lor şi ce şanse au primit în actuala ordine de zi mai ales că au şi un serios termen de comparaţie - Japonia. „O bursă în Japonia reprezintă, din punctul meu de vedere, o modalitate de a te îmbogăţi spiritual, de a vedea în mediul ei un alt tip de societate, mai avansată şi mai responsabilă, probabil. Un exemplu în acest sens îl constituie modul în care s-au mobilizat după tsunamiul din acest an.
Am avut ocazia sa vizităm Parisul, Viena sau Praga şi astfel de călătorii îţi oferă o deschidere extraordinară. Nu doar în sensul în care ai vrea să evadezi, ci şi în cel în care doreşti să faci mai mult sau să obţii mai mult la tine în ţară.
România din acest moment nu le oferă prea multe şanse nu doar tinerilor, ci nici cetăţenilor ei, în general. Într-o societate săracă, valorile morale se relativizează şi atunci apare regresul. Problema se poate pune şi invers: Ce oferi tu României pentru ca ţara să prospere? Eu nu aş arăta doar înspre cei cu putere de decizie, ci şi înspre cei care consideră că nu pot contribui cu nimic la însănătoşirea societăţii (a se vedea Atlasul de mitocănie urbană). Cred că e mai degrabă o problemă de mentalitate”, ne-au mărturisit Ana şi Adrian Ţâru.
