„Este foarte iubitor! Mă pupă de o mie de ori pe zi şi-mi spune: «Mama mea te iubesc, eşti cea mai bună mamă din lume!». Între timp, dacă se enervează foarte tare mă ameninţă: «Las că tot te omor eu pe tine! Iau cuţitul îl înfig în tine şi o să-ţi curgă sângele!». În momentul acela nu am o reacţie ca să nu escaladeze conflictul. După care vine şi mă pupă: «Te iubesc, mama mea!»”. Trecerile de la o extremă la alta ale fiului ar sfâşia inima oricărei mame. De la vârsta de 4 ani Mihai a umblat din doctor în doctor, a urmat tratamente peste tratamente şi s-a ales cu tot felul de diagnostice, de la tulburări de comportament, autism atipic, până la... „N-are nimic!”.
„E crucea ta!”
Mama lui Mihai n-are cum să uite că acelaşi medic care l-a diagnosticat în spital, între două convorbiri telefonice, cu autism atipic l-a găsit perfect sănătos la cabinetul particular. Plecaseră de acasă la 4 dimineaţa şi au intrat în cabinet la 7 seara. Până atunci, Mihai aproape că s-a urcat pe pereţi de neastâmpăr. Când a intrat în cabinet, vreme de o oră băiatul a stat liniştit pe scaun, a vorbit foarte frumos, iar după o oră medicul i-a spus mamei că e un copil sănătos şi că ea e nebună. I s-a spus că e hiperkinetic, a urmat tratamente naturiste... a fost şi la nouă mănăstiri până când un preot i-a spus: „E crucea ta, du-o mai departe!”. A fost şi la psiholog, dar orele de terapie costă prea mult pentru toţi cei 1.200 de lei pe care îi câştigă pe lună părinţii lui Mihai. Spre deosebire de alţi copii cu probleme de autism, el comunică, dar „e jumătate în lumea lui, jumătate în lumea noastră!”, spune mama, o mână de femeie. „Şanse au copii diagnosticaţi de mici cu autism. La vârsta de şase ani, psihologul care l-a evaluat şi a spus că are un IQ 65, aproape de normal şi că ar trebui să meargă la o şcoală obişnuită. Problema e că pe parcurs, în loc să evolueze, a ajuns acum, la 15 ani, la IQ 45.”, spune, cu sufletul strâns de durere, mama. Acum Mihai e în clasa a VIII-a la o şcoală specială, recunoaşte literele, dar nu le poate lega. De un an de zile e violent cu ceilalţi şi, mai grav, fuge atunci când e cu mama lui. Înainte mergeau peste tot: la plimbare pe Faleză, ieşeau la pădure, acum abia mai reuşeşte să-l ducă şi să-l aducă de la şcoală. În vară, a fost internat în spital la Câmpina şi a fost cumplit să stea departe de el. „Să nu mă mai aduci niciodată aici!”, o ruga la telefon. L-a scos din spital atât de sedat încât părea un mic roboţel. Abia ajuns acasă, s-au dus amândoi să ducă gunoiul când, într-o clipă de neatenţie, a fugit din mâna ei. În orele în care l-a căutat, i se oprea inima în loc de câte ori auzea sirena salvării, gândindu-se că l-a lovit vreo maşină. L-a găsit Poliţia la o distanţă de trei cartiere şi a vrut să o amendeze pe motiv că n-a avut grijă de el!
„Bagă-l la nebuni”
De câte ori pleacă de acasă mama se roagă să nu apară vreun conflict. Dar oamenii şi în genere pensionarii care îl văd ca pe un ditamai flăcăul, sănătos tun, aşezat pe scaun în autobuz îi reproşează mamei proasta educaţie. Mama tace cu privirea în pământ. Uneori când spiritele se încing, şi mama se roagă „Lăsaţi-l că are carnet roşu!”. Replica îi pălmuieşte sufletul: „Internează-l la nebuni!”. Dorinţa arzătoare a lui Mihai este să aibă prieteni. Copiii din faţa blocului îl resping, îl lovesc, râd de el şi îl batjocoresc. La centrele pentru copii cu probleme speciale asistaţii sunt micuţi şi el nu se poate încadra. Stând printre copiii cu probleme mai grave a preluat din ticurile lor cum ar fi fluturatul din mâini când se bucură.
„Nu vreau să-l pierd!”
Un centru pentru tineri şi adulţi cu un coeficient de inteligenţă apropiat este tot ceea ce îşi doreşte mama lui. „Nu vreau să-l pierd!”, spune cu disperare. Un singur lucru îi mai alină suferinţa lună de lună, când merge la doctor supărată şi vede cazurile mult mai grave decât Mihai. Şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu, cu gândul că alţi părinţii au de dus o cruce mai grea decât poartă ea.
Din şi pentru o „Inimă de Copil”
„Un univers întreg de emoţii stă ascuns în inima părinţilor de copii cu nevoi speciale, şi se revarsă, pic cu pic, de câte ori văd un progres, cât de mic”, spune Alexandra Vlăsceanu, coordonatorul echipei de terapie de la Centrul pentru recuperarea copilului cu dizabilităţi al Fundaţiei „Inimă de Copil”. Când vin aici prima dată, pe strada Blaj nr. 11, în incinta Centrului de Plasament „Ion Creangă”, părinţii nu ştiu dacă locul e mai bun decât celelalte, dar speră. „Va fi mai bine”, îşi spun privind copilul cum potriveşte forme geometrice, construieşte un turn din cuburi, face baloane de săpun, pronunţă corect litere, numără, îşi dezvoltă gândirea. Aici, modelarea plastilinei devine o experienţă unică şi incitantă. Şi poate fi o performanţă inclusiv să stai în funduleţ când eşti un pui de om care a trăit mai multe experienţe în spital decât alţii într-o viaţă întreagă! În acest centru peste o sută de copii cu nevoi speciale au beneficiat anul acesta de servicii specializate: logopedie, kinetoterapie, stimulare cognitivă şi terapie ocupaţională, dar mai presus de toate de o dedicare unică din partea personalului, iar părinţii lor, de susţinere prin grupuri de suport.
(N.R. Mihai este un nume fictiv, dar povestea lui este cât se poate de reală!)
