Cândva unul dintre cele mai importante puncte de legătură care făcea legătura între cele două părţi ale oraşului, strada care urcă astăzi dinpre restaurantul Panoramic către fosta clădire a Institutului de Cercetări Piscicole abia dacă mai este străbătută zilnic de câteva zeci de gălăţeni. Asfaltul crăpat, gunoaiele şi ici-colo câte un perete de cărămidă rămas dintr-o clădire de epocă creează un peisaj dezolant. Abia când ne uităm la clădirile aflate de o parte şi de alta a străzii Portului (acesta este numele pe care îl poartă astăzi), putem întrevedea frânturi din măreţia şi opulenţa afişate altădată. Case construite acum peste un secol şi care au scăpat prin anumite împrejurări fericite furiei demolatoare a comuniştilor.
La o ceaşcă de cafea
Am ajuns pe strada Portului într-o după-amiază destul de rece şi înnorată. Astfel, nu e de mirare că trotuarele erau şi mai pustii decât de obicei. După câteva poze şi priviri, observăm o femeie în faţa porţii de la numărul trei. În scurt timp, aflăm că este chiar unul dintre proprietarii care locuiesc aici. Aflând că vrem să ştim mai multe despre trecutul casei, doamna Viorica Ranghilof ne invită înăuntru. O ceaşcă de cafea aburindă apărută ca de nicăieri ne ajută deja să intrăm în atmosfera favorabilă povestirilor cu parfum de epocă. „Casa a fost construită în urmă cu 125 de ani. Proprietară era o familie înstărită de evrei, numită Roth. El era consul, în vreme ce soţia sa, Dorothea (Lola Schmierer Roth), era profesoară de desen şi pictoriţă. Tablouri de-ale ei se regăsesc astăzi expuse la Muzeul de Artă Contemporană. Am cunoscut-o chiar şi pe mama doamnei. Era de-acum o bătrână oarbă. Ea a fost cea care a construit şi a donat actuala Şcoală generală „Nicolae Bălcescu”, nr. 16. Iniţial, a fost o şcoală de fete, aflându-se sub tutela Sinagogii din Galaţi”, explică Viorica Ranghilof, fostă profesoară de muzică la aceeaşi şcoală.
Camionul cu bijuterii s-a evaporat
Familia ei s-a mutat în casă în anii 1950. „Pe atunci, casa avea forma unui U. Astăzi, a mai rămas doar o latură. Restul a fost dărâmat de comunişti, atunci când au construit blocul din spate. Asta s-a întâmplat prin anii 1970. La dărâmare, au ieşit la iveală sute de cutii cu obiecte valoroase. Fiind consul, Roth primea mereu astfel de cadouri în delegaţiile în care se ducea. Le depozita în casă, însă niciodată nu le deschidea. Astfel, comuniştii au dat peste multe cutii sigilate. Au chemat un camion, pe care l-au umplut ochi cu acele obiecte. Au spus că le duc la Bucureşti, pentru vânzare. Camionul s-a pierdut, însă, pe drum şi nu a mai ajuns niciodată în Capitală”, adaugă doamna Ranghilof.
Familia Ranghilof ocupă parterul şi demisolul clădirii. Etajul este deţinut de o altă familie, care are acces în casă printr-un alt coridor. Cu ani în urmă, perete în perete cu acest coridor, pe faţada nordică a casei, se găsea o clădire părăsită, fostul sediu al unei poligrafii. Pentru că aici se adunau diverse grupuri gălăgioase de tineri, proprietarul a hotărât să dărâme clădirea. De atunci, peretele dinspre nord al casei de la numărul 3 a rămas destul de afectat.
Beciul de sub demisol
Am fost uimiţi să aflăm că sub demisol se află un beci foarte încăpător, care trece practic pe sub stradă şi ajunge sub casa aflată vizavi. „Sunt de coborât peste 20 de trepte, pentru a ajunge în beci. Pereţii sunt fixaţi cu cărămidă şi totul este conservat foarte bine. Totuşi, ajuns sub casa de alături, beciul se înfundă”, mai spune gazda noastră.
Nu doar beciul este conservat bine, ci şi restul casei. Pereţii sunt făcuţi din cărămidă şi au, pe alocuri, peste 80 de centimetri în grosime. Tavanele sunt susţinute cu grinzi masive de oţel. În urma unui incendiu izbucnit în urmă cu patru ani, pereţii au fost serios afectaţi din cauza apei aruncate înăuntru de pompieri. Din acest motiv a fost nevoie de reparaţii generale, care nu au dăunat însă specificului casei.
Obiecte autentice cu peste un secol vechime
În ciuda celor 125 de ani trecuţi de la construcţie, a buldozerelor dialectice şi a incendiului din urmă cu patru ani, în apartamentul familiei Ranghilof putem găsi, încă, multe obiecte autentice. Ne-a atras atenţia o sobă de peste doi metri înălţime, construită din teracotă, foarte frumos ornamentată, aşazată într-unul din colţurile sufrageriei. Deşi doar o piesă de decor acum, soba poate deveni funcţională oricând. Pe un alt perete al aceleiaşi camere găsim o piesă de mobilier autentică, ale cărei formă şi modele ne ajută să ne facem o idee despre moda în materie de mobilier interior de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Este vorba despre un şifonier cu două uşi construit doar din lemn masiv. Furaţi de imaginea sobei şi a şifonierului, la intrare în cameră am trecut nepăsători pe lângă clanţa uşii, făcută din metal şi cu mânerul acoperit cu piatră albă, perfect şlefuită. Tot o piesă autentică, ne asigură gazda noastră, Viorica Ranghilof.
De la uliţa Covacilor la strada Speranţei
Actuala stradă a Portului s-a numit până în anul 1918, strada Speranţei. Apoi, a primit numele de strada Colonel Boyle. Înainte, însă, de a trece prin toate aceste schimbări, locul s-a numit Uliţa Covacilor. Cuvântul "covaci" este o variantă moldovenească pentru meseria de fierar. "Era strada pe care se aşezaseră meşteşugarii care lucrau fierul necesar carelor care veneau sau plecau din port. Totodată, fierul era necesar şi reparaţiilor navale. Poate din acest motiv este şi sugestivă statuia lui Hefaistos, de pe faţada uneia dintre case. În anul 1864, un german a înaintat Primăriei o cerere de autorizaţie pentru deschiderea unei fabrici metalurgice. Nu se ştie, însă, dacă s-a construit sau nu acea fabrică. În 1869, uliţa Covacilor era pavată cu piatră şi era unul dintre vadurile care făceau legătura între oraşul de pe platou şi oraşul portuar. Cele mai multe proprietăţi îi aparţineau lui A. P. Papadopol, care avea aici şi o fabrică de băuturi spirtoase exclusiviste. Aici construise şi teatrul care îi purta numele, unul dintre cele două teatre ale oraşului, la acea vreme. La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe această stradă se găseau consulate, sedii de bănci, case de asigurări şi hoteluri. Casa de la numărul 3 este o locuinţă tipic negustorească. Uşa de la faţă, cu grilaj din fier forjat, scările construite din marmură şi balconul susţinut de trei pereţi frumos ornamentaţi cu modele făcute tot din fier forjat păstrează, încă, amintirea acelor vremuri", explică Marius Mitrof, consilier în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Galaţi.
