După ce, în luna august a anului trecut, ne-am întâlnit cu cititorii din Ţiglina III pentru a le asculta nemulţumirile legate de cartierul în care locuiesc şi a încerca să găsim soluţii la problemele lor, joia trecută ne-am întors la chioşcul „Vieţii libere” de lângă stadionul "Oţelul". Prima care ne-a întâmpinat a fost o gălăţeancă în vârstă de 67 de ani care, cu rugămintea de a nu-i face poză şi de a nu-i da numele - „sunt o persoană destul de cunoscută în oraş şi nu vreau să am probleme” -, ne-a explicat ce continuă să o deranjeze la cartier.
Cu gunoiul sub preş
„Blocul în care stau se află în spatele Casei Roşii. Primul lucru care ne supără este modul în care unii dintre angajaţii Ecosal înţeleg să-şi facă treaba. Faţă de anii precedenţi, când gunoaiele stăteau şi cu zilele şi se împuţeau în tomberoane, acum ele sunt ridicate aproape zilnic. Nimic de zis, în privinţa asta. Totuşi, după ce le golesc, echipele de salubrizare le lasă aşa cum se nimeresc, unul mai în faţă, altul mai spate. Nu de puţine ori, soţul meu sau vecinii au fost nevoiţi să coboare şi să aranjeze tomberoanele, pentru ca oamenii să poată ajunge şi la cele din spate.
O altă problemă ţine de modul în care aceiaşi angajaţi mătură pe jos. După ce adună tot gunoiul în mici grămăjoare, ori îl abandonează direct acolo, ori îl ascund în spatele cutiilor de plastic. Şi în astfel de situaţii, noi, locatarii, trebuie să ieşim şi să facem curat. Imaginaţi-vă ce înseamnă vara, la peste 30 de grade Celsius, să stai cu o mătură de casă printre maldărele de gunoaie şi tot felul de lichide dubioase. Şi dacă suni la Ecosal pentru a sesiza neregulile astea, îţi spun agasaţi că se va rezolva. Nimic nu se schimbă, însă”, explică, nemulţumită, cititoarea.
Când câinii dau trezirea
Pe lângă mirosul respingător care îi obligă practic pe locatari să ţină geamurile închise, gunoaiele nestrânse atrag şi haitele de câini, care împrăştie resturile menajere şi lasă trotuarele pline de excremente. „Nu toţi maidanezii sunt din zonă. Unii vin din alte cartiere, în căutare de mâncare. Trec pe la 5 sau 6 dimineaţă, împrăştie gunoaiele nestrânse, latră cât să trezească pe toată lumea, după care pleacă. Sunt şi câţiva maidanezi aciuaţi pe lângă boschetarii care se adăpostesc sub Casa Roşie. Au acolo un loc, printre ţevile cu apă caldă, unde şi-au aşezat saltele. Sunt oameni sărmani, ajunşi aşa cine ştie cum. Nu ne deranjează neapărat, doar că atunci când treci prin zonă simţi un miros dizgraţios”, adaugă cititoarea noastră.
A te lăsa ghidat de nas
Vrând să vedem exact cum stau lucrurile, am făcut o plimbare prin cartier. Ajunşi în apropierea blocului PS1B, începem să vedem primele tomberoane. Doar că, surpriză, deşi toate recipientele sunt golite, în mijlocul lor tronează ditamai movila de gunoi. După ce am văzut şi cu ochii noştri, nemulţumirile cititoarei cu care tocmai discutasem nu ni se par deloc exagerate. Chiar dacă afară nu era mai mult de un grad Celsius, mirosul era deja greu.
Ajunşi în apropierea Casei Roşii, nu trebuie să ne chinuim să găsim tomberoanele. Trebuie doar să ne lăsăm ghidaţi de nas, pentru a ajunge la ghenele pline ochi cu gunoi. Doar un bărbat, ce cotrobăie prin resturi cu un băţ, nu pare deranjat de putoare. Găsim şi locul indicat de cititoare, unde cei fără adăpost stau alături de câini. Nu pare un adăpost încropit de ieri, de azi. Probabil că şi în anii din urmă, pe vremea când în clădirea de deasupra se aflau magazinele pseudo-luxoase ale aşa-zisului mall gălăţean, câţiva năpăstuiţi ai destinului rodeau dintr-un colţ de pâine uscată, aşezaţi pe conductele de apă caldă.
Părăsim zona cu un sentiment greu, dar ambiguu. Nu înţelegem dacă starea ne este provocată de vântul îngheţat de afară şi de zăpada murdară de pe jos sau de dovezile de "civism" pe care tocmai le-am observat şi mai ales mirosit.
Unde ne ducem copiii în parc?
În parcul cu ceas de pe Siderurgiştilor, poate singurul loc unde locatarii din zonă se mai pot aşeza pe o bancă pentru a-şi trage sufletul, erau doar vreo doi oameni fără adăpost, la vizita noastră de joi dimineaţă. Mai departe, un angajat al Primăriei termina de deszăpezit o alee. Impresia generală de părăsire era întregită de un panou publicitar doborât de vântul puternic din zilele precedente. Probabil că până la următoarea ninsoare, din decembrie, cineva se va ocupa de el. Deşi există bănci şi rânduri de verdeaţă, parcul nu este prea potrivit pentru o plimbare cu nepoţeii. „Iarna bate vântul prea tare şi este foarte frig, în vreme ce vara nu ai pic de umbră. Mai rămân primăvara şi toamna, anotimpuri despre care ştiţi şi dumneavoastră că nu prea mai există. Ne mai rămâne să mergem în Orăşelul copiilor sau în parcul de la Ultimul Leu”, este de părere Păuna Ardelean, în vârstă de 59 de ani.
Răgetul de sub fereastră
Întrebată despre ce o deranjează în cartierul în care locuieşte, Veronica Dabija, 72 de ani, spune, cu umor, că nu mai este nemulţumită de nimic. „Ştiu că nu e normal, dar la un moment dat te obişnuieşti cu toate. Ştiu că lumea spune că suntem în vârstă şi că avem pretenţii exagerate, dar cui îi convine să stea până pe la două sau trei dimineaţa cu un grup de tineri gălăgioşi sub fereastră? Şi noi am fost tineri, şi nouă ne-a plăcut să stăm alături de cei de vârsta noastră, aşa e tinereţea. Însă se întâmplă nu doar în weekend să nu putem dormi, din cauza gălăgiei. Şi pe unde stau, lasă grămezi de coji de seminţe şi sticle goale. Nici nu ai curaj să ieşi şi să le atragi atenţia, că rişti să te trezeşti cu geamurile de la ferestre sparte. Poliţia degeaba o sunăm, că nu vine aproape niciodată”, se plânge doamna Veronica.
