În rândurile ce urmează, publicăm eseul cu care Ana Maria Fotache, elevă la Colegiul Naţional "V. Alecsandri", a obţinut Premiul I la Concursul de eseuri:" Mama - chip de icoană", ediţia a II, 2013
O pace cu aripi moi îşi face sălaş în străfundurile mele inocente când mă gândesc la dulcea-mi mamă, un înger coborât din înalt. Aşa cum Maica Domnului Îl poartă pe Mântuitor în inima sa, la fel cum soarele este nedespărţit de copilele lui-razele, aşa şi mama mă ocroteşte neîncetat cu braţele calde ale rugăciunilor ei, căci ,,orice mamă rămâne mamă pentru veşnicie, nu se desparte de copilul ei când îl naşte. Și nu se desparte de el nici când moare, îl ţine în inima ei, îl are în inima ei’’(Arhimandrit Teofil Părăian).
Imaginea blajină a mamei răsare tainic ca o lumină lină, din codrii de nădejde, atunci când mă pierd prin hrubele adânci ale întunericului. Ochii săi, topiţi în căldura smereniei, sunt izvorul unei iubiri tămăduitoare. Asemenea Născătoarei de Dumnezeu care mijloceşte pururea pentru fiii ei duhovniceşti, măicuţa, cu buzele subţiri şi sărutate de focul macilor, se roagă cu lacrimi de pocăinţă pentru binele meu. Prin năframa cusută cu suspine i se zăreşte părul moale, în care noaptea s-a rătăcit şi a uitat să mai plece. Zâmbetul senin, scăldat în puritatea unei margarete, răspândeşte o bucurie mai presus de fire şi risipeşte întristarea. Adesea îmi pare că al său chip este o floare pe care zăboveşte dragostea lui Hristos. Aşa cum un crin îşi ridică potirul spre cer, revărsându-se în el frumuseţea, armonia şi căldura răsăritului, la fel şi mama este inundată de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Fiind untdelemnul ce vindecă suferinţele, ea se jertfeşte necontenit pentru mine. Curajoasă precum femeile mironosiţe care au alergat la mormânt să-L ungă pe Iisus cu arome, mama rămâne demnă în orice situaţie, cuvintele ei fiind gărzi ale adevărului. Blândă ca un bob de rouă ce niciodată nu îndoaie o petală, sensibilă ca un câmp cu mii de fire de iarbă ce vibrează la atingerea unui fluture, răbdătoare ca o sămânţă ce aşteaptă să devină arbore, mama îşi împodobeşte sufletul cu milostenie, devenind o candelă vie a credinţei ce arde întru slava lui Dumnezeu. Sfânta Fecioară Maria, izvor al lacrimilor, a simţit durerea sfâşietoare a fiecărui piron înfipt în palmele şi picioarele Fiului ei, suferind alături de El şi plângând la Crucea Sa, fiind lângă Mântuitor atât pe pământ, cât şi în cer, unde este ,,îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată’’. Aceeaşi legătură rămâne valabilă şi peste veacuri, pentru că mama mă înveleşte cu aripile sale protectoare, asemenea unei sălcii ce veghează râul. Cu sufletul preaplin de greutăţile vieţii, în genunchi, mama se roagă la icoana Maicii Domnului, mulţumindu-i pentru fiecare dimineaţă binecuvântată în care mă vede. La fel cum lebăda, pasărea ce nu murmură nicicând, se sacrifică muribundă pentru a lăsa ca testament câteva note de glas inefabil, aşa şi măicuţa mea se jertfeşte pentru mine, împlinindu-şi, cu ajutorul lui Hristos, datoriile de femeie creştină, de soţie şi de mamă. Uneori îmi pare că ea seamănă cu Preacurata. Când sufletul îmi este prins în cătuşe de tristeţe, la uşa inimii mele bate iubirea mângâietoare a mamei. Această dragoste vibrează în mine ca un imn sfânt ce mă însoţeste tainic, mă păzeşte şi îmi trimite rodul rugăciunilor sale, împletit cu harul Duhului Sfânt. Mă înclin în faţa mamei, îi sărut mâna şi o privesc cu drag, ca pe o icoană. Îi mulţumesc că m-a învăţat să fiu Om, m-a dus la Biserică, unde am fost botezată în numele Sfintei Treimi, devenind astfel un ostaş din armata nebiruită a lui Hristos: ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat’’. Fie ca dragostea de Dumnezeu, insuflată de mama, să devină chezăşuitoarea vieţii mele, iar bucuriile duhovniceşti să-mi lumineze calea spre mântuire! Întru mulţi şi binecuvântaţi ani, mamă!
