La Schitul Maicilor de la Zimbru din cătunul cu acelaşi nume ce aparţine de satul Bursucani, comuna Bălăbăneşti, a fost sărbătoare în 2008, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a urcat în icoană pe Sfântul Rafail de la Agapia Veche, născut pe aceste meleaguri. La începutul mileniului III, Zimbru şi Bursucani sunt două mici aşezări cu iz patriarhal, care au de ani şi ani două locuri de rugăciune.
Ctitori, urmaşii Sfântului Rafail
Sfântul Rafail s-a născut în veacul al XVI-lea, iar urmaşii săi au ridicat schitul din Zimbru în veacul al XVIII-lea. După 1990, părintele paroh Cezar Gagiu a reluat aici rugăciunea şi a reconstituit, cu migală şi trudă, bisericile de la Zimbru şi de la Bursucani, întocmai ca la începuturi. Schitul Zimbru este una dintre vechile aşezări mănăstireşti din sudul Moldovei şi din Monografia părintelui Gheorghe Bârsan, apărută în 1944, reiese că a fost ridicat în 1793. Micul loc de rugăciune aparţinea Mănăstirii Adam şi a avut perioade de înflorire, dar şi de decădere.
Izvoade vechi ne relevă faptul că primul schit de la Zimbru era închinat Mănăstirii Adam, din judeţul Galaţi. Avea hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, iar după anul 2008 a fost adăugat între ocrotitorii Schitului de la Zimbru şi Sfântul Rafail de la Agapia. În 1793, doi călugări, Ioasaf şi Alomah, au coborât de la Mănăstirea Râşca din judeţul Suceava în sudul Moldovei, pentru a înălţa Altar lui Hristos. Astfel, schitul din aşezarea Zimbru a fost înălţat de Hristos şi cu ajutorul familiilor Cernat, Plesnilă şi Iamandi, spune aceeaşi sursă.
Iniţial, schitul din Zimbru a fost obşte de maici şi aici au dus rugăciunea până în 1864, an când a avut loc secularizarea averilor mănăstireşti, printr-un ordin al Ministerului Cultelor. Atunci, călugăriţele şi stareţa Agafia Palade au plecat la aşezările monahale din nordul Moldovei; câteva au rămas la Mănăstirea mamă Adam, între ele maicile Epraxia Iamandi şi Agripina Cernat. După secularizare, Altarul din Zimbru a devenit biserică parohială şi aici se slujea doar la sărbătoarea de hram. Bisericuţa a fost distrusă la cutremurul din 10 noiembrie 1940.
Stil moldovenesc de decadenţă
Ca stil arhitectural, fostul Schit Zimbru a avut ca prototip Biserica din Rădăuţi, ne lămureşte părintele Gh. Bârsan. „Forma arhaizantă” a schitului a fost luată mai târziu şi de actuala Biserică din Bursucani, restaurată după anul 2008. Ambele bisericuţe, de la Zimbru şi Bursucani, „corespund stilului moldovenesc de decadenţă, specific sfârşitului de veac XIV, cu planul basilical sau longitudinal, fără cupolă şi fără decoraţii externe, asemenea bisericilor «Sfântul Ioan» din Piatra, sau «Nicoară» de la Curtea de Argeş”.
În anii 1959-'60, comuniştii au ras de pe suprafaţa pământului ce mai rămăsese, iar rugăciunea a fost reluată după 1990, prin grija Arhiereului locului - Înalt Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos.
„Aici este loc sfânt!”
Prin anii 1992-1993, la aplicarea legii privind retrocedarea terenurilor agricole, când ţăranii din Zimbru, satul Bursucani (comuna Bălăbăneşti, judeţul Galaţi), s-au adunat să-şi ia pământul înapoi, Ghiţă Creţu, un localnic din Zimbru, l-a atenţionat pe primarul Dorin Codreanu, de la Bălăbăneşti: „Bucata asta de pământ ce-i zice ˝Schitul Maicilor˝ este loc sfânt, să nu o daţi nimănui!”.
De la zimbri şi bursuci
"Cele două mici aşezări, Zimbru şi Bursucani, îşi trag numele de la animalele cu acest nume care trăiau înainte, prin desişul codrilor", reţinem din însemnările deputatului şi profesorului Moise N. Pacu, în „Cartea judeţului Covurlui”, apărută în 1891. La sfârşitul veacului al XVIII-lea, când s-a ridicat schitul, pădurile din Ţara de Jos a Moldovei erau pline de stejari, tei şi alte foioase. Acum, în anii secetoşi, sunt nişte dealuri golaşe.
Pe la sfârşitul veacului al XIX-lea, la Zimbru erau vreo 26 de „fumuri”, adică gospodării. Nici astăzi nu sunt mai multe case. „Schitul Zimbru era în vechime între puţinele aşezări care avea un sistem de alimentare cu apă, adusă printr-un sistem de canale cu olane, ceea ce dovedeşte importanţa care i se dădea locului”, ne informează părintele Cezar Gagiu.
La început de mileniu III, apa se aduce de la o jumătate de kilometru depărtare, iar seceta accentuează lipsa lichidului vital în aceste locuri.
Doar clopotul şi crucea unei maici au putut fi salvate
Astăzi, bătrânii din Zimbru, câţi au mai rămas, ne-au relatat despre cum au intrat autorităţile comuniste şi au distrus cimitirul, clopotniţa şi ce mai rămăsese după devastatorul cutremur din 1940. „Distrugerea ultimelor mărturii materiale ale bisericuţei a avut loc prin anii 1959- 1960, când fosta conducere comunistă a intrat cu buldozerul peste cimitir, clopotniţă şi peste ce mai rămăseseră din Schitul Maicilor de la Zimbru. Atunci tata şi vreo câţiva vecini au ascuns în grădina noastră ce s-a mai putut aduna din fostul schit: clopotul şi crucea maicii Magdalena, care s-a nevoit aici”, ne mărturisea Ioan Mihai, localnic din Zimbru. „Atunci, fostul cimitir al schitului a fost făcut una cu pământul şi când am văzut că din pământ ies oasele afară i-am zis tractoristului să ocolească cimitirul”, adaugă Gicu Boza, om al locului.
De prin 1959 şi până în anul de răscruce 1990, la Bursucani şi Zimbru, creştinii au ţinut ascunse în desişul propriilor grădini clopotul şi Crucea maicii Magdalena, de la fostul schit. Le-au păstrat vreme de cincizeci de ani, ca pe obiecte sfinte şi ca pe nişte dovezi palpabile că pe acolo sunt comori de suflet ortodox, comorile veşniciei.
Candela s-a reaprins
După 1990, părintele paroh Cezar şi creştinii au reluat rugăciunea, au reaprins candela luminată cu veacuri în urmă de ucenicii Sfântului Rafail de la Bursucani şi Agapia Veche. Întâi, preotul şi creştinii au ridicat pe locul sfânt al fostului cimitir o troiţă şi au aşezat sub cupola cerului clopotul ce fusese ascuns în grădina unui localnic. La prima cinstire a Sfântului Rafail de la Bursucani, din 21 iulie 2008, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian a slujit Sfânta Liturghie şi a adunat localnicii şi creştinii din vecinătate.
Din anul 2008, din grija Înalt Prea Sfinţitului Casian al Dunării de Jos, schitul a fost refăcut, după modelul celui vechi, din material lemnos. Astăzi, clopotul cheamă creştinii la înviere din vremelnicie spre veşnicie, spre viaţa viitoare.
