Mă uit la EA. Este o epavă. O epavă de 40 de ani. Nu mai are dinţi, părul este rărit. Mai are şi o proteză totală la colul femural drept. Cine este? EA este fiica mea, OANA FELICIA.
Anul 1970. 30 decembrie. Făceam pregătirile cu soţul meu pentru Noul An. Ştiam că trebuie să nasc după Anul Nou. Dar cumpărăturile, prepararea cozonacului au făcut ca sorocul naşterii să fie mai devreme. Adică 30 decembrie. A fost grea naşterea pentru un bebeluş de 3,6 kg şi o înălţime de 51 cm. Ce poate fi mai mare bucurie pentru naşterea primului copil? Speranţe în viitorul lui. Orice părinte îşi doreşte să aibă un copil inteligent, să devină cineva.
Pe acele vremuri era greu să creşti un copil. Carierele noastre de profesor ne-au determinat să facem cu schimbul: eu la Liceul „Vasile Alecsandri”, iar soţul la o şcoală generală. Ore de neodihnă noaptea. Participam la orice reacţie a bebeluşului Oana – colici, ieşirea dinţilor. Ziua adormea în muzica marilor clasici.
Rămânând fără bonă pe când Oana avea nouă luni, într-o zi de noiembrie câinoasă cu fulgi mari, am luat trenul spre Vaslui într-o disperare cumplită. Acolo o aşteptau nişte „buni” extraordinari care şi-au luat răspunderea de a o creşte până la grădiniţă. Personalitatea Oanei începea să capete contur de pe la vârsta de doi ani. Trebuia o mare atenţie din partea noastră când ieşeam pe stradă pentru că avea tentaţia de a se desprinde de noi chiar pe pasaj sau pe arterele mari de circulaţie.
A început grădiniţa care era la câţiva metri de noi. Pe la vârsta de patru ani îşi punea probleme asupra literelor din ziare. Eu i-am arătat alfabetul, apoi silabele şi treptat am început să citim. Paralele priveam imaginile din Roudoudou, o revistă franceză pentru copii. Aşa am început şi conversaţia în limba franceză.
Când a intrat în clasa I la Şcoala generală nr. 21 din Galaţi, domnişorica se plictisea la ore. Am stat de vorbă cu învăţătoarea şi am sfătuit-o, pentru că Oana ştia să citească, să o scoată în faţa clasei şi să citească din povestioarele arhicunoscute. În acest fel Oana s-a liniştit şi a căpătat mai mare încredere în ea.
Peste un an am observat dintr-o fotografie a ei că un ochi îi aluneca. Îi spun soţului meu şi el îmi răspunde că mi se pare. În clasa a III-a învăţătorul Brândaşu observă că Oana este agitată şi ne atrage atenţia că trebuie să mergem cu ea la control la oftalmolog. Deja dioptriile erau mari şi inegale. A fost cea mai grea încercare pentru mine pentru a o determina să poarte ochelari. Îi plăcea de Nana Mouskouri şi i-am prezentat-o ca model: „Uite, poartă ochelari şi ce frumos cântă!”
Din clasa a III-a şi-a luat zborul – a început să compună şi să nu mai aibă nevoie de ajutorul meu. (Va urma)
