Dacă respectul pentru cei vii se construieşte în timp, de către cei responsabili, dar şi de către locuitorii urbei, prin modul în care se raportează la viaţa lor în comunitate, pentru răposaţi n-a mai rămas mare lucru. Nici măcar speranţa.
Cimitirul Eternitatea arată, pe dinafară, precum o casă părăginită, căreia, demult, gospodarii nu i-au mai spoit obrazul. Pe lângă gardul ros de timp şi nepăsare, molozul şi noroiul devin simple amănunte minore.
Şi semnul crucii încheie total neortodox o discuţie despre faţa oraşului care se prelungeşte de prea multă vreme.
