D’ou viens-tu souffrance? De unde atâta amărăciune adunată în sufletul unui adolescent, al unui tânăr?! Unde era copilul jucăuş, plin de spontaneitate şi de originalitate, în fruntea trupei de copii ai blocului? Unde era copilul care organiza spectacole? A devenit un adolescent introvertit, asupra căruia lectura, în loc să aibă un efect pozitiv, avea un efect negativ. Nici marea, nici muntele, nici excursiile nu o mai impresionau. O ură înverşunată se citea în ochii ei faţă de noi părinţii. „Cu cine semeni?” o întrebau „marii” pedagogi de la LVA. „Tu nu semeni cu mama”. Un adolescent emoţional, labil, ce putea discerne? O asemănare fizică, intelectuală?! Avea de unde să-i vină seva de intelectualitate din ambele părţi. Cum poţi tu, ca profesor, să faci discriminări în faţa clasei, să-i aminteşti de un bunic literat sau de alte lucruri? Oana le-a interpretat în sensul cel mai rău. Îşi dorea perfecţiunea de aceea ura ochelarii. Toţi din clasa ei aveau ochelari, dar ea nu-i suporta. De multe ori inteligenţa se împleteşte cu prostia. Şi din prostie te poţi îmbolnăvi.
Sentimentul morţii şi dorinţei de a ucide le-au descoperit în scrierile ei: strigoi, cimitire, cruci m-au înspăimântat.
Să-i fac o bucurie, să-şi mai schimbe viziunea vizitând lumea occidentală. Decizia mea pentru plecarea în Franţa a fost îndelung cântărită. M-am consultat şi cu prietenele, cu colegele. Poate se va schimba în bine.
Anul 1998, luna iulie. Prietenul ei din Olanda, care lucra ca voluntar la Hamburg, ştia că se afla în Franţa. Am vorbit cu el la telefon, i-am dat toate informaţiile.
La sfârşitul lunii iulie trebuia să se întoarcă în România. Nici un semn de viaţă. Am semnalat la Poliţie dispariţia ei, cu precizarea că are probleme psihice. „Unde s-o căutăm noi, poate s-a măritat, poate e la vreo mănăstire”. M-a minţit că a intrat în România pe 21 decembrie 1998. Opt ani au trecut până au aflat unde era. Cei care mă întrebau unde este Oana, îmi spuneau că poate e moartă, sau are preocupări imorale. Niciodată nu am crezut în astfel de lucruri. Presimţeam că fiica mea trăieşte şi este sub un acoperiş. Anul 2005 – anul disperării mele, izbucnirii depresiei. Sunt în pragul nebuniei. Merg din biserică în biserică, mă spovedesc. Mă opresc la Catedrală. Particip la fiecare vecernie. Mă învinovăţesc în faţa duhovnicului. El îmi dă sfaturi bune. Drumul meu este spre Catedrală, plângând în genunchi în faţa Maicii Domnului.
