·* Mama Rada Crăciun - o fiică a Bisericii, vrednică de cinstire
”Viaţa ca o Şcoală - De la Lopătari la Dunăre” este cartea care a văzut lumina tiparului în vara acestui an, în ultimele luni de viaţă ale doamnei Rada Crăciun, mama Înalt Prea Sfinţitului Părinte Casian al Dunării de Jos. Cartea adună gânduri şi fapte alese despre chipuri dragi de icoană, despre locurile natale, despre oamenii din comuna Lopătari, judeţul Buzău, aşezare în care s-a născut actualul Arhiereu al Dunării de Jos, părinte duhovnicesc pentru aproximativ un milion de creştini din Galaţi şi Brăila.
Doamna Rada Crăciun s-a născut pe 6 ianuarie 1935, în satul Brebu, comuna Lopătari, judeţul Buzău, fiind fiica lui Stanciu Albu şi a Mariei. Din 2001, după moartea soţului său, Vasile Crăciun, mama Rada a pornit mai înverşunată pe cale cu Hristos. În ultimii 12 ani a fost o prezenţă vie şi discretă în viaţa Arhiepiscopiei "Dunării de Jos" şi în Catedrala Galaţilor. A trecut la cele veşnice pe 31 august 2013, la Galaţi, fiind înmormântată la Lopătari.
Frânturi de viaţă
Însemnările din amintita carte adunate cu sprijinul jurnalistei Violeta Ionescu sunt frânturi de viaţă comprimate în 173 de pagini. „Despre satul Lopătari”, „În căutarea lui Dumnezeu”, „Gânduri despre mântuire”, „Învăţăminte reţinute din ˝Scara˝ Sfântului Ioan Scărarul” sunt capitolele care-i fac cititorului o imagine grăitoare despre faptele şi viaţa familiei Crăciun, români din Munţii Buzăului. Transpar frânturi din viaţa aspră şi neîndurătoare a doamnei Rada Crăciun, unul dintre cei 11 copii ai familiei sale. Sunt aduse în prim plan imagini de odinioară din satul tradiţional de munte, unde pulsau hărnicia, dărnicia, dragostea de aproape, de pământul natal, de veşnicie, de Dumnezeu şi de tot ce-i românesc şi autentic. Căsătorită în 1954 cu Vasile Crăciun, a dat naştere la trei copii, două fete şi un fecior, în persoana Arhiereului Dunării de Jos, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Casian Crăciun.
Mamele din satul românesc
Un loc aparte îl ocupă portretul mamelor creştine din Lopătari, devotate familiei şi grijulii în a-şi învăţa fetele să coasă, să ţeasă, să ţină gospodăria. Cu o artă narativă coborâtă parcă din pateric, autoarea ne povesteşte pierderea, la 11 ani, a propriei mame şi întâlnirea cu ”a doua mamă, Aneta, o bună creştină, pe care am îndrăgit-o, pe care am iubit-o pentru devotamentul şi jertfa ei de a-şi asuma responsabilitatea de a intra într-o casă cu unsprezece copii…” Este grăitor şi chipul tatălui Stanciu Albu, care „avea multă avere din partea mamei mele Maria şi mult de lucru... Dar, era şi un om foarte gospodar. Lucra la pădure şi mai lucra şi cu inginerul care făcea măsurători de teren… Parcă-l văd cum pleca dimineaţa cu alimente, călare. Într-o săptămână umplea două care de cherestea, pe care o ducea în târgul din Lopătari şi o vindea, iar cu banii cumpăra cele necesare casei. Câteodată mai venea în cursul săptămânii acasă, când îi mergea cazanul de ţuică şi n-avea cine să se ocupe de el. Erau vremuri grele pe atunci…”
