Şi totuşi cineva de sus printre stele veghează, mă apără, mă ajută să lupt mai departe în momentele mele de cumpănă, de descurajare. Trebuie să trăiesc, să-mi îngrijesc sănătatea pentru a-mi ajuta copilul. Sunt o luptătoare, dar am nevoie şi de ajutorul celorlalţi. Colegele mele au fost alături de mine şi de Oana. Până în anul 2008 ne puteam înţelege. Dar în ultimii trei ani boala s-a agravat, evoluează. Dacă stă două, trei zile acasă şi apoi sunt iar nevoită să o internez. Am scris la toate autorităţile pentru a o interna într-un centru. Acolo este lumea ei, exilul ei, oamenii în alb, şi cei bolnavi ca ea. Acolo este familia ei. Acasă se izolează în camera ei, comunicarea este redusă la hedonismul ei, ţipă, urlă în disperare.
Pe cine interesează situaţia unor bolnavi psihic? A fost un geniu, strigi în pustie. Oare este atât de greu să ridici un centru unde aceşti bolnavi pot fi supravegheaţi şi, antrenaţi în activităţi lucrative: desen, pictură, muzică, teatru, poezie, povestire, limbi străine, mici excursii, dans?
Sunt o visătoare, pentru că nu există profesionişti, posturile sunt blocate. Tratamentul nu este suficient. Minune ce privesc eu pe TV5 (post de televiziune din Franţa - n.r.). Două documentare privitoare la aceşti bolnavi. La Vancouver asistenţa socială a adunat de pe străzi toţi bolnavii – vagabonzi psihic, rămaşi fără familie. Le-a oferit fiecăruia o garsonieră. Asistenţii sociali îi îndrumau zilnic precum şi un medic psihiatric. Da?! Este Canada, nu România. Celălalt documentar elveţian prezenta bolnavi de diferite vârste care intervievaţi spuneau că au ales centrul pentru a ieşi din izolare şi anxietate. Parcurgeau zilnic kilometri conduşi de un asistent social, iar seara la întoarcere susţineau spectacole. Oare ce ţări sunt acestea? Ce ţară suntem noi unde nici bolnavii sănătoşi la cap nu au parte de tratamente?
Excluşi din societate, marginalizaţi, ridiculizaţi. Noi prin educaţia noastră, prin mentalitatea noastră, nu avem spirit civic, spirit umanitar. Acest spirit le lipseşte autorităţilor. Nu are dinţi, ce-mi pasă mie! Mie îmi pasă ca mamă când o privesc cum mănâncă cu mare greutate la vârsta ei. De aici i se trage şi tristeţea ei sfâşietoare. Oare ce stomatolog s-ar încumeta să-i facă o proteză? Greu de crezut. Greu de purtat.
Închei jurnalul gândindu-mă la soarta Oanei după dispariţia mea. Adèle, fiica lui Victor Hugo, a trăit mulţi ani într-un ospiciu ocupându-se cu grădinăritul şi cu scrisul într-o limbă păsărească. Dar eu las jurnalului meu unul din cele mai frumoase eseuri scrise de fiica mea la vârsta de 18 ani. Aceasta este o lecţie de viaţă pentru părinţii ai căror copii sunt supradotaţi.
