A traversat Dunărea în lung şi-n lat de sute de ori, a lucrat pe patru tipuri de nave: de pasageri, bac, împingătoare şi şlep (navă fără propulsie proprie, folosită pentru transportul mărfurilor pe fluvii, pe canale) şi şi-a făcut mereu meseria cu plăcere şi, mai ales, cu multă responsabilitate. Vorbim despre gălăţeanul Marian Tăbăcaru, în vârstă de 63 de ani, după patru decenii de experienţă în domeniul naval, îl putem considera un marinar profesionist.
De la zidar la marinar
Marian Tăbăcaru ne-a spus că a început să lucreze încă de la vârsta de 17 ani şi jumătate, în domeniul construcţiilor. “Prima dată am fost zidar, timp de şapte ani de zile. Am dus-o destul de greu. Iarna nu prea câştigam bani, îngheţa mortarul pe mistrie. Trebuia să stângem banii câştigaţi pe timpul verii pentru a avea ce mânca iarna, banii nu ajungeau niciodată. După ce am făcut școala profesională, am hotărât să renunţ la această meserie. Am făcut şcoala de scurtă durată la Navrom. Am fost la centrul de calificare timp de patru luni, din care trei luni am fost plătit pentru ceea ce făceam acolo. Mi-a plăcut să fiu marinar pentru faptul că este o meserie curată, aveam salariu fix tot anul şi era muncă fizică mai puţină”, îşi aminteşte Marian.
În 1976 s-a angajat pentru prima dată ca marinar la Navrom. A fost repartizat întâi pe o navă de pasageri care făcea curse în Deltă, pe traseul Galaţi, Brăila, iar Galaţi, Tulcea, Sulina şi avea ca sarcină să lege vaporul în fiecare punct de acostare. „Pe canalul Sulina eram considerat cel mai bun pentru că reuşeam să acostez cu prova la vale, pentru că canalul era îngust şi nava de pasageri Muntenia nu putea să întoarcă, să facă rondou Aşa dădeau cu motoarele înapoi şi acostam cu prova la vale, trebuia să fim foarte atenţi. Odată eu am fost de tură de noapte şi ziua dormeam. Alţi colegi au vrut să acosteze şi au scăpat vaporul la vale”, povesteşte zâmbind marinarul. După doi ani de zile, a vrut să devină ofiţer şi a făcut liceul, la seral, finalizându-l cu media 7,66, în 1983.
Neavând altă alternativă, până aproape de Revoluţie a stat acasă, să-şi crească cei doi copii. „După revoluţie, până în 1999, am lucrat la <manevre portuare>, la împingătoare. Luam barjele din ancoră, făceam manevre cu ele şi le băgam la dana de descărcare. Lucram şi la Galaţi, şi la Constanţa, în portul Agigea. Chiar dacă am ieşit cu ordonanţă, am reuşit să mă reangajez ca şef de echipaj, am avut rolul de a-i conduce pe ceilalţi marinari”, ne-a spus Marian. În zilele libere alterna munca de marinar cu cea de zidar. Astfel a reuşit să mai strângă un ban pentru a-şi trimite copiii la pregătire, să obţină note mari la şcoală.
De peste şase ani de zile, este marinar pe bacul „Oltişorul 3”, acolo unde l-am găsit şi noi şi am făcut interviul. În cei peste 40 de ani de experienţă ca marinar a cunoscut mii de oameni, pe bac a întâlnit sute de şoferi care se îmbarcau să traverseze Dunărea care, uneori, aveau chef de ceartă. Însă, cum el este un om calm şi cu multă răbdare, a reuşit să facă faţă tuturor situaţiilor tensionate.
Amintiri de pe apă
Cum nu puteam să stăm de vorbă cu Marian Tăbăcaru şi să nu aflăm câteva poveşti marinăreşti, l-am întrebat care este cea mai frumoasă amintire şi, deopotrivă, cea mai urâtă întâmplare. „Timp de o lună am lucrat pe un şlep, o navă nepropulsată, plină cu cereale. În timpul cursei am mers în amonte până la austrieci. Am văzut Dunărea de aici de la Galaţi până în Austria, am trecut printre cazane la Orşova. A fost impresionant, ce peisaje magnifice am văzut acolo, mi s-a părut incredibil cum apa şi-a construit cursul printre nişte munţi. A fost o experienţă foarte frumoasă, pe care nu o să o uit niciodată”, îşi aminteşte gălăţeanul. Iar cea mai neagră amintire, la propriu, este legată tot de perioada petrecută pe şlepul cu cereale. „Fiind nou în echipajul de pe şlep, nu mi-am luat barca cu mine şi m-am dus la mal, la Orşova, să fac piaţa. După ce am stat acolo câteva ore, îi aşteptam pe colegi să mergem înapoi pe navă, eram la o distanţă de aproximativ 400 de metri depărtare de locul de acostare. Ei s-au îmbătat foarte tare şi am urcat aşa în barcă, eram vreo 11 persoane. În bazinul de acumulare s-a pornit o furtună puternică. S-au format nişte <berbeci>, apa sărea în sus, direct în barcă, am zis că nu mai ajungem la navă. Am crezut că murim acolo. Ne-a ajutat Dumnezeu şi am trecut cu bine peste această păţanie”, a povestit marinarul.
Erou într-o zi normală de muncă
O altă întâmplare care l-a marcat pe Marian Tăbăcaru a fost cea în care a salvat de la înec o femeie care s-a aruncat în Dunăre, din dorinţa de a-şi pune capăt zilelor. „Era o zi de iarnă, acum vreo şase ani, eram de serviciu pe punte. Deodată am văzut o femeie la vreo 40 de ani care s-a aruncat în apă. Am strigat la căpitan şi am plecat imediat cu bacul mic spre ea, să o salvăm. Prima dată am apucat-o cu cangea, a alunecat, după am prins-o de mână şi am reuşit să o trag sus pe punte. Am scos-o din apă și am chemat imediat salvarea. Mă bucur că am reușit să salvez o viaţă. Indiferent din ce motive a vrut să se sinucidă, nimeni nu trebuie să recurgă la un asemenea gest extrem”, îşi aminteşte acesta.
Marian Tăbăcaru s-a născut într-un sat din Brăila şi are acum 63 de ani. De curând, a ieşit la pensie şi va mai lucra ca marinar la Navrom Galaţi până în noiembrie. De 35 de ani este căsătorit cu Dumitra. Împreună au un băiat de 33 de ani, Valentin, care lucrează ca specialist IT în Spania, şi o fată de 30 de ani, Simona, care practică aceeaşi meserie ca şi fratele, însă în Franţa. Dacă ar fi să dea timpul înapoi, recunoaşte sincer că şi-ar dori să muncească tot în domeniul naval, însă să studieze mai mult, încât să ajungă comandant.
