Doctorul Paul Ichim este unul dintre chirurgii care s-au impus în medicina gălăţeană în ultimii 33 de ani. Ani petrecuţi în sălile de operaţie, abordând zi de zi confruntarea cu viaţa însăşi. Jovial, dur, lovit de „ţicneala” unei meserii care fac din chirurg deopotrivă înger şi demon, doctorul Paul Ichim ştie că a face chirurgie înseamnă câştiguri şi pierderi. Medicina ca muncă de echipă, fără carnet de partid şi făcută cu onestitate este, în opinia celui votat de gălăţeni drept cel mai apreciat doctor al ultimului sfert de secol, secretul profesionistului legat pe viaţă de jurământul lui Hypocrate.
Rezultatele sondajului realizat de "Viaţa liberă":
{acepolls 22}
Încrâncenarea de a fi chirurg
Omul Paul Ichim s-a născut pe 18 octombrie 1955, în Galaţi. A ajuns la Medicină, la Iaşi, urmând modelul fratelui mai mare. Nu se gândea că va ajunge chirurg, dar înverşunarea cu care fratele îşi dorea să practice această disciplină l-a motivat. Dispariţia fulgerătoare a acestuia a fost „picătura care a umplut paharul”. Aşa s-a născut chirurgul Paul Ichim.
„Venise şi vremea stagiaturii în chirurgie. Am intrat de câteva ori în sală, mi-a plăcut şi într-o zi eram cu prietena mea, actuala soţie, şi ne-am dus pe vasul Libertatea. Acolo am stat jumătate de oră şi m-am uitat în Dunăre. După care i-am zis: voi face chirurgie. Atunci m-am hotărât”, povesteşte dr. Ichim.
Vă vine să credeţi sau nu, şi chirurgii se tem, iar Paul Ichim a încercat primele sentimente de frică tocmai vizavi de instrumentul cu care îşi face meseria: bisturiul.
„Imaginea de groază era când se desprindea carnea în faţa lamei cuţitului. Pe atunci nu erau cuţite de unică folosinţă. Erau bisturiele clasice care periodic erau ascuţite. Erau momente când te chinuiai să faci cu un bisturiu tocit o incizie civilizată. Mă enervam, dar nu pentru că eram sadic, ci pentru că aveam sentimentul că chinui pacientul.”
Cu bisturiul mai mult sau mai puţin tocit, chirurgul Paul Ichim a câştigat rapid respectul pacienţilor. Alături de o picătură de talent şi multă muncă, şansa de a avea de la cine învăţa au venit să compenseze cei patru ani în care sistemul l-a trimis să facă medicină de ţară. Un an la Bereşti Meria şi trei la Pechea.
„Mă pregăteam să dau rezidenţiatul pentru chirurgie când ”Leana” a zis: ”Da' ce, doctorii nu e specialişti?” Şi aşa am avut o perioadă de pauză de patru ani. Ori un chirurg adevărat îl scoţi după 8-10 ani de practică la cataramă. Ăştia patru ani i-am socotit ani pierduţi în practica chirurgicală.”
Anii de aur de la Municipal
La fostul Spital Municipal, chirurgul Paul Ichim a acumulat experienţă profesională şi a reuşit să îşi pună bazele unei echipe aşa cum a visat. În prezent, frustrările, promovarea pe alte criterii decât cele profesionale, politizarea excesivă a medicinei şi nerecunoaşterea adevăratelor valori ştirbesc imaginea chirurgiei adevărate, aşa cum o înţelege dr. Paul Ichim.
„Când am ajuns la Municipal, am avut norocul să adun lângă mine o echipă nemaipomenită. Dr. Călăraşu, Dumnezeu să-l odihnească, şi doi chirurgi de excepţie: dr. Popescu şi dr. Lupu, pe care generaţia următoare i-a trimis la pensie la 62-63 de ani. Ei au dat tot din experienţa lor, iar eu am avut de unde să iau. Economic, am fost serios. Când am avut un proiect, oamenii au văzut că îl respect”, recunoaşte chirurgul, care a încercat să perpetueze la Spitalul de Urgenţă ceea ce a început la Municipal. Principiul, acelaşi. Uneori, cam greu de aplicat.
„Pacientul te ţine minte toată viaţa când intră pe mâna cuţitului tău. Dar nu poţi avea performanţă dacă nu eşti susţinut de toată echipa: anestezişti buni, medici de laborator, imagişti. Nu poţi deschide un pacient ca pe o carte din bibliotecă”, opinează specialistul.
Încredere şi respect
Câştigarea încrederii pacientului este vitală pentru o operaţie. Bolnavul trebuie să îi acorde celui care ţine bisturiul în mână dreptul de a decide atunci când el nu o poate face, dacă de acea decizie depinde viaţa. Asta au aflat-o şi cei care se lasă special la cuţitul dr. Ichim, dar şi „duşmanii” chirurgului.
„Am operat şi duşmani şi m-am simţit tare bine. Pe ăia i-am operat cu de două ori mai multă atenţie. Pe urmă m-am uitat în ochii lor şi am înţeles. Şi sunt în continuare fidel principiului acesta”, dezvăluie dr. Paul Ichim.
Căutat de gălăţeni chiar şi pe perioada „exilului” de la Brăila, Paul Ichim spune că nu s-a atins de pacienţii medicilor de acolo aşa cum preferă să nu o facă nici cu cei ai colegilor de aici. E o chestie de principiu ca fiecare să îşi ducă treaba la bun sfârşit, chiar dacă concurenţa inevitabilă care apare între medici şi riscurile meseriei îi fac pe unii mai „bine” sau mai „prost” cotaţi.
„Nu există caz să nu avem morţi nemeritate. Nu este caz care să îţi fi scăpat printre mâini şi să nu te gândeşti dacă puteai sa faci mai mult. Eu, când am văzut că unul face ceva mai hoţ, m-am dus şi l-am întrebat dacă poate să îmi arate şi mie cum face. Şi mi-am bătut capul să fac acel lucru şi chiar mai bine. Eu nu am mers pe principiul să merg să îl ponegresc pe unul sau pe altul, la pacient eventual, la aparţinători sau la colegi”, conchide dr. Ichim.
