Viaţa este ca şi învăţătorul tău, trebuie să o asculţi. Dacă te vei uita bine în jurul tău, vei vedea mereu nişte porţi deschise. La cinci ani am fost diagnosticat cu o boală numită „acondroplazie”. Atunci nu ştiam ce înseamnă. Cu timpul, am început să înţeleg: pur şi simplu nu mă dezvoltam, nu creşteam!
Am fost pe la mulţi medici în România, dar toţi îmi spuneau că nu se poate face nimic. Am găsit o singură portiţă de rezolvare a situaţiei. Singurii oameni care puteau face astfel de operaţii erau la o distanţa de aproape 3.000 de km. Aveam 11 ani când am ajuns acolo, la doctorul care ştiam că mă va opera. El mi-a explicat că nu va fi aşa uşor, deoarece aveam să îmi duc viaţa într-un căruţ timp de trei ani. Operaţia consta în alungirea oaselor cu ajutorul unor tije şi urma să reînvăţ a merge. Mi se explicase că voi suferi dureri mari care vor trece cu timpul.
În primul moment n-am acceptat să fac operaţia, dar după un an de gândire mi-am dat seama ce este mai bine să fiu şi eu ca toţi ceilalţi! Aceşti ani au fost poate cei mai urâţi din viaţa mea. Mă frământau tot felul de gânduri: cum voi termina eu şcoala, ce prieteni voi mai avea? După trei luni de la operaţie mă izolasem, nu mai vorbeam cu nimeni, nu mai avem niciun prieten. Până când am început să merg din nou la şcoală. Toată lumea se uita ciudat la mine, cum de un copil în căruţ vine la şcoală. Mi-am făcut prieteni şi învăţam ca orice elev. Voiam să merg din ce în ce mai des la şcoală, acela fiind singurul loc în care uitam de suferinţă. Doar la un lucru mă gândeam: când voi deveni şi eu o persoană normală, ca toţi ceilalţi?
Când a venit momentul să mă pun din nou în picioare, mi s-a părut că trăiesc un vis. Din toate acestea am învăţat ceva: pentru a învinge în viaţă vei avea mereu nevoie de curaj, optimism, putere, oamenii din jurul tău şi nu în ultimul rând, să crezi în tine.
