N-am mai avut răbdare şi m-am dus
până acolo, chiar până la poartă –
era lumină-n geamuri şi-am strigat
ultimul strigăt, poate mă aude
şi îmi deschide şi apoi mă iartă
pentru greşeală şi pentru păcat,
cu farmecele lui ne/cunoscute
şi cu blândeţi păstrate-ntruna pentru
cei care fug de Naltul cestui Centru!
Şi mi-a deschis...şi m-a primit în cel
mai simplu loc şi nevăzut la chipu-i:
şi-a început iertarea pentru tot,
cum nu mi-a dat prin inimă şi minte,
cum n-am ştiut odată să-mi închipui
şi să visez!...Doamne, ce somn a fost,
ce vis fără-napoi, fără-nainte,
printre atâtea negre şi deşarte:
cel mai curat din Viaţă şi din Moarte!
