În sala în care s-a fabricat aurul mondial al Anei Porgras s-a investit doar nepăsare* Deşi problema a fot intens mediatizată în ultimii ani, aparatele au rămas aceleaşi, de acum jumătate de secol * Sănătatea sportivelor este pusă în pericol, mai ales de gropiţele covorului pentru sol
Când intri într-o sală în care a fost crescută vreme de nouă ani o campioană mondială, în mod normal te aştepţi să dai peste un adevărat laborator sportiv dotat cu tehnologie de ultimă generaţie, care să-ţi permită să ieşi învingător în duelurile cu americanii, ruşii sau chinezii. Nu şi la Galaţi, unde totul a rămas ancorat undeva în urmă cu zeci de ani, de te cruceşti cum de a fost posibil un asemenea miracol, să se producă printre vechituri aurul mondial al Anei Porgras.
Prima performanţă notabilă, bronzul mondial al Anei din 2009, a adus o intensă mediatizare a lipsei de condiţii în care se face gimnastică în Galaţi, apoi a urmat medalia de aur la Mondialele din 2010, dar s-a lăsat doar cu distincţii gen „cetăţean de onoare”, nu şi cu o dotare corespunzătoare. Doar festivism, multă nepăsare şi aceleaşi vechituri.
Găuri în geam, cârpite
Imediat ce intri, de pe latura opusă îţi sare în ochi o peticeală incredibilă pentru 2012. Un geam s-a spart, iar gaura a fost cârpită, astupată cu o altă bucată de sticlă. „N-am avut un geam atât de mare ca să-l înlocuim şi am lipit cu silicon un altul mai mic, care acoperă gaură”, a povestit ingineria antrenorul Paul Gâlea. L-am cunocut în 2009, atunci era optimist, chiar credea că performanţa Anei Porgras va schimba soarta acestei săli şi a micuţelor sale eleve. Acum pare resemnat, nici măcar nu mai îndrăzneşte să se plângă. „Nu s-a reuşit să se pună măcar nişte draperii peste geamuri, să nu mai bată soarele direct, vara se încinge aici de se ajunge şi la 37 de grade”.
Anii au trecut şi nu s-a schimbat aproape nimic. Doar la covorul pentru sol, unde buretele a fost mâncat de timp şi s-a fărâmiţat mai peste tot, a apărut un altul, tip izopren. O improvizaţie cu care nu s-a rezolvă problema denivelărilor, chiar şi încălţat se simt gropiţele ce la fiecare aterizare pun în pericol gleznele gimnastelor. Uimitor, Beatrice Butunoi a luat aurul anul trecut la naţionalele junioarelor tocmai la acest aparat. În rest, nimic, aceleaşi aparate din anii ’70, paralelul fiind cel mai „nou”, din 1975.
Sala este în proprietatea municipalităţii şi dată în concesiune Clubului Sportiv Şcolar (grupare sub tutela Ministerului Educaţiei) pe termen scurt. „Nu putem investi în clădire, o avem în concesiune pe doi ani, chiar dacă am avea cu ce, legislaţia nu ne permite. La dotare, am avea cum, dar totul depinde de ce fonduri ne vor fi alocate de la minister”, a declarat Valeriu Basso, director al CSŞ.
În urmă cu un an, inspectorul şcolar general de atunci, Doru Resmeriţă, promitea că va face demersuri pentru a se trece sala din patrimoniul municipalităţii în cel al Ministerului Educaţiei şi că în scurt timp clădirea va fi cât de cât reabilitată. Au rămas însă promisiuni în loc de termopane şi exclamaţia Andreei Răducan, la vizita făcută recent gimnastelor din Galaţi: „Nu se poate aşa ceva, să faci performanţă într-o sală ca asta”.
