După o lună de aşteptare, în sfârşit l-am găsit pe Nicu Vlad în birourile federaţiei pe care o conduce de 12 ani. Micuţa încăpere din clădirea Ministerului Tineretului şi Sportului părea sufocantă pentru un greu, la propriu şi la figurat, aşa cum este voinicul gălăţean care în anii ’80 a pornit din Piscu, comuna natală, şi s-a oprit pe cel mai înalt vârf al sportului mondial, cel rezervat campionilor olimpici. Abia se întorsese în ţară după o lună istovitoare, în care a colindat lumea în „campanie electorală”, efort încununat cu alegerea sa ca prim-vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale de Haltere.
- După cât timp aţi revenit la birou şi ce a însemnat pregătirea alegerilor de la federaţia internaţională?
- Au fost trei săptămâni legate în care am fost plecat, dar au mai fost alte cinci zile în care am fost la Campionatul Mondial al juniorilor, plus o săptămână la Campionatul European de seniori. Oricum, în general sunt o persoană care nu prea stă în birou. În cele trei săptămâni de care aminteam am fost în Oceania şi Asia.
- Campania dumneavoastră a avut efect, aţi fost ales prim-vicepreşedinte. Ce înseamnă acest post pentru Federaţia Română de Haltere?
- Este o poziţie care ne onorează şi pe mine personal mă obligă. Suntem la masa unde se iau decizii pe plan mondial, fiecare ţară, fiecare federaţie îşi doreşte acest lucru, lucru dovedit de faptul că pentru această funcţie au candidat iniţial nouă persoane. Cinci s-au retras şi am rămas doar patru concurenţi. Din Europa am fost doi, celălalt a fost un reprezentant al Rusiei. Ca strategie nu a fost bine că am fost doi candidaţi de pe acelaşi continent, dar ruşii au ţinut neapărat să aibă un candidat pentru această funcţie, important este că finalul a fost cel dorit.
- Călătoriţi foarte mult, în aceste condiţii ce înseamnă pentru dumneavoastră «acasă»? Australia, unde sunt stabiliţi copiii şi soţia, Bucureşti sau Piscu, unde vă sunt fraţii, sora şi mama?
- Ambii copii sunt la Melbourne, în Australia, dar acum soţia este cu mine, în România. Suntem oarecum împărţiţi în două, dar fata şi băiatul sunt mari, iar în aceste vremuri, când se călătoreşte foarte mult, distanţa nu mai reprezintă un mare impediment.
- Nu aţi răspuns la întrebare, unde vă simţiţi acasă?
- Pentru mine acasă nu e un loc anume, depinde doar unde sunt alături de cei dragi. Mă simt acasă şi la Bucureşti, dacă am familia lângă mine, mă simt acasă şi la Piscu cu fraţii şi mama alături, la fel şi în Australia, lângă copii.
- La Piscu când aţi fost ultima dată?
- Anul acesta am ajuns o singură dată.
„Sportul m-a făcut cine sunt”
- Sunteţi preşedinte al Federaţiei Române de Haltere, vicepreşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, ocupaţi funcţia de la forul mondial şi vă ocupaţi mult şi de lotul olimpic de haltere. Cum reuşiţi să faceţi faţă la un volum atât de mare de muncă?
- Adevărul este că cel mai mult timp îl aloc loturilor naţionale şi federaţiei de haltere. Funcţia de vicepreşedinte la COSR este onorifică, sunt în Comitetul Executiv alături de multe personalităţi, discutăm de câte ori avem şedinţe strategiile pe care mergem, dar activitatea zilnică de acolo o susţin angajaţii. Ei se ocupă efectiv de tot ce înseamnă responsabilităţile COSR în parteneriatul cu federaţiile şi cu Ministerul.
- Mai aveţi timp şi pentru dumneavoastră?
- Încerc pe cât posibil să-mi fac datoria faţă de sportul care m-a consacrat. Stăm acum de vorbă datorită sportului care m-a adus în această poziţie şi tocmai de aceea mă dedic total. Alerg mult, încerc să le împărtăşesc colaboratorilor din experienţa pe care am acumulat-o de-a lungul anilor, iar rezultatele încep să se vadă şi mulţumirea sufletească pe care mi-o dă acest lucru ţine loc de restul. Îmi place natura, încerc să profit de orice clipă liberă, dar în tinereţe activitatea de sportiv m-a învăţat să am priorităţi. Să mă antrenez, să mă odihnesc şi făceam altceva doar dacă încăpea în program. Dacă încurci priorităţile, o iei în direcţie greşită.
„N-am reuşit să ajung niciodată în Deltă”
- În vacanţe, ce vă doriţi să prindeţi în program?
- Îmi place natura, caut să stau în aer liber cât mai mult. Merg fie în drumeţii fie la pescuit, mai ales cu prietenii din Australia. Dar timpul e limitat pentru asta. Spre exemplu, deşi mă pasionează pescuitul, spre ruşinea mea, nu am ajuns niciodată în Delta Dunării, deşi sunt la doi paşi. Am auzit că e ceva senzaţional, ştiu că e păcat să nu vezi Delta şi tot am spun că o să merg, o să dreg, am programat cu prietenii, dar mereu s-a ivit altceva.
- Revenind la sportul de mare performanţă, la Jocurile Olimpice de la Londra rezultatele au fost dezamăgitoare. Deşi este un subiect foarte amplu, să încercăm totuşi să-l abordăm. De unde credeţi că trebuie începută reclădirea unui sistem performant?
- N-au fost chiar cele mai bune rezultate, vorbind la general, pentru că în ceea ce priveşte Federaţia de Haltere acestea au fost foarte bune. La precedentele trei – patru ediţii noi nu obţinusem medalii, ultima fusese cea câştigată de mine în 1996, un bronz. Ca o explicaţie, eu constatat cu tristeţe că sunt tot mai puţini tineri care să se îndrepte către sport. Ne confruntăm la nivel de federaţie cu treaba aceasta şi nu e doar la noi, ci la toate disciplinele sportive. Este o problemă şi de mentalitate, nu doar partea financiară este de vină. Lucrurile trebuie privite în ansamblu, dinspre ambele părţi. Stai de vorbă cu unii, spun că n-avem bani. Este adevărat, nu suntem printre cei favorizaţi din acest punct de vedere, al sistemului de finanţare, dar şi mentalitatea trebuie schimbată. Nouă, românilor, ne place sportul de mare performanţă, să fim în elită, dar suntem în general doar privitori, prea puţini practicăm. Parcă în ultima vreme se vede o uşoară schimbare, mai vedem şi oameni care să facă mişcare, fie şi doar pentru sănătatea lor, merg şi eu să mai alerg prin parc când mai apuc şi văd că începe să fie altceva. Dar nu sunt mulţi, să nu uităm că mai ieri, în anii din urmă, dacă te vedea cineva alergând pe stradă zicea că eşti nebun şi asta uneori e valabil şi astăzi. Iar efectul se vede la vârf, fără această bază sistemul de selecţie este tot mai precar.
- Sunt soluţii?
- Totuşi, trebuie să sperăm, să încercăm, mai ales că în acest an, pentru prima dată, există un buget separat pentru selecţie. Tocmai suntem în faza în care încercăm un tur de forţă pentru a face selecţiei în regiunile ţării care mai mereu au dat mari campioni. Am fost la Bistriţa şi Botoşani, săptămâna aceasta suntem la Constanţa şi Galaţi. Trebuie să punem pe picioare un sistem care să funcţioneze an de an. Este nevoie de o bază mare de selecţie, iar sportivii să fie susţinuţi în pregătire, altfel vârfurile vor fi tot mai puţine. Vor mai apărea doar din talente de excepţie sau doar la federaţiile care au făcut şi în trecut ce trebuie, s-au ocupat să aibă cât de cât un sistem. Trebuie însă peste tot să facem asta, dacă nu reuşim să le punem pe toate în acelaşi coş, nu iese.
- Cum pot fi atraşi copiii şi mai ales părinţii către sport?
- În primul rând, părintele ar trebui să-şi dorească ca al lui copil să facă sport, nu să fie atras cu ceva anume. Fie doar şi pentru sănătatea celor mici, părinţii trebuie să-şi dorească ca ei să facă mişcare. Dacă îl duc pe copil să facă doar matematică, engleză sau orice altceva de acest gen, nu va da randament. Trebuie umblat şi în şcoală, cât mai multe ore de educaţie fizică, cu relaxare şi totodată având oxigenat creierul va merge bine şi la matematică. Am exemplu băiatului meu, în Australia, de la o şcoală unde a fost admis pentru fotbal australian şi canotaj. Zilnic avea în program fie una, fie cealaltă, iar când nu era niciuna îi duceau la înot sau pur şi simplu alergare în natură. Este drept că şi dotarea permitea, ideal ar fi să se mişte ceva la noi şi în acest sens, dar se poate face mişcare şi fără a avea mare lucru, important este să se dorească. Nu sunt eu cel care să dau lecţii despre câtă şcoală trebuie făcută, dar un lucru îl pot spune răspicat, trebuie mişcare cât mai multă.
Mai e şi o altfel de problemă, generată de nivelul de trai. Aduci copilul la sală, dar când n-are de niciunele pe acasă, renunţă tocmai când începi să speri că poate face performanţă, fie îl iau părinţii şi pleacă împreună la muncă în străinătate, fie altele de acest gen.
- Nu ar trebui schimbată şi legislaţia, să vă permită să stimulaţi financiar juniorii care încep să obţină rezultate şi astfel să nu-i mai pierdeţi pe drumul către marea performanţă?
- În general, cei de la loturile naţionale au ceva premieri, e adevărat că ar trebui stimulaţi ceva mai mult, niciodată nu este de ajuns. Dar aici nu e neapărat de legislaţie, ci de de ceea ce am mai amintit, de mentalitate. Unii părinţi sau chiar copii au convingerea că la primele rezultate trebuie să primească şi luna de pe cer. Marile recompense financiare vor veni mai târziu, dacă te dăruieşti total şi ajungi la rezultate, dar la nivelul junioratului ar trebui înţeles că în primul rând copiii îşi modelează caracterul şi corpul prin practicarea sportului. Ei deja sunt câştigători, primesc lucruri importante în viaţă. Părinţii trebuie să fie parteneri ai antrenorilor.
„Antrenorii merită mai mult, îşi sacrifică viaţa personală”
- Normativele legislative nu au o limită prea coborâtă în ceea ce priveşte salariile antrenorilor, cu efecte negative în timp, la vârf?
- Sunt plătiţi destul de prost în comparaţie cu munca pe care o depun. De multe ori un antrenor îşi lasă familia, este mai mult plecat, fie în cantonamente, fie în competiţie. Am mai discutat acest aspect la nivelul COSR şi în special al Ministerului Sportului, pentru că aici trebuie făcuţi paşi înainte, să găsim modalităţi ca un antrenor să fie susţinut financiar. Odată ce pleacă într-un cantonament prelungit, unii pentru luni de zile, trebuie cât de cât să aibă problemele de acasă rezolvate. Altfel, mintea îi va sta mai mult la necazurile de acasă decât la pregătirea sportivilor şi aşa pierde şi antrenorul, pierde şi sportul.
- Aţi creat un sistem al federaţiei de haltere, cu centre zonale de selecţie, centre regionale de pregătire pentru juniorii promiţători, loturi naţionale de juniori în pregătire centralizată aproape continuă. Poate fi un model pentru celelalte federaţii?
- Nu am inventat eu roata dinţată, doar am aplicat ce se făcea altădată şi mergea, mai ales că la sportul nostru este potrivit să ai sportivii în pregătire centralizată. Văzusem că nu prea au putere cluburile să susţină cum se cuvine pregătirea şi am căutat o variantă pentru a avea continuitate. Ne-am axat cu selecţiile pe nordul Moldovei, zonă din care au provenit mari campioni. Am luat copii şi i-am lipit la centrele de la Galaţi şi Bistriţa, dar apoi ne-am dat seama că pierderile erau mari. Copiii se adaptau greu, plus că părinţii deveneau reticenţi din cauza distanţei mari faţă de casă şi mulţi se lăsau. Aşa am făcut şi centrul de la Botoşani şi merge. Mai e şi centrul de la Bascov – Piteşti, mai sper să facem încă unul, dar depindem de finanţare şi trebuie să ne întindem cât ne ţine plapuma.
- La Piscu se practică din nou sportul prin care dumneavoastră aţi făcut celebră această localitate. E mai uşor în mediul rural?
- Dintotdeauna a fost mai uşor să se facă selecţie în mediul rural, în toate sporturile. Cât despre reactivarea la Piscu a antrenorului Alexandru Dumitrescu, ieşit la pensie, iniţiativa nu a fost a mea, ci a fratelui meu, Ştefan Vlad, primar acolo. A practicat şi el acest sport şi ştie ce înseamnă.
- Ce mesaj, în încheiere, transmiteţi către cei de unde vă trageţi, către gălăţeni?
- Sănătate le doresc. Pentru asta, insist, părinţii să-şi îndrume copii către mişcare, către sport, indiferent de ce disciplină este vorba. Nu este simplu să te ţii de copil pentru a-l duce de câteva ori pe săptămână la sală, la teren, dar merită. În primul rând, copiii trebuie să facă mişcare pentru a fi sănătoşi, plus că aşa putem câştiga şi viitori noi campioni olimpici gălăţeni.
A fost handbalist în echipa şcolii
Nicu Vlad a început să practice destul de târziu halterele, la 14 ani, fiind ajutat să progreseze repede de faptul că până atunci făcuse mult sport în şcoală. „Nu eram pasionat de acest sport, dar calităţile fizice m-au ajutat să progresez repede. Orele de educaţie fizică au însemnat foarte mult pentru dezvoltarea mea. Am făcut parte din echipa de handbal a şcolii, făceam atletism, jucam fotbal pe maidan ca toţii copii de la ţară şi eram sănătos tun în general”, a rememorat Nicu Vlad începuturile carierei sale.
Avea doar 48 de kilograme la primele antrenamente
Când a intrat pentru dată în sala de antrenament, Nicu Vlad nu era deloc voinicul de peste ani. Avea doar 48 kg, dar cele 42 kg ridicate au fost de ajuns ca antrenorii să întrevadă în el un potenţial campion. A debutat la categoria 56 kg, ajungând ca pe finalul carierei să concureze la 110 kg! La 18 ani, Nicu Vlad a îmbrăcat primul său tricou de campion naţional de juniori, iar pe plan internaţional s-a remarcat în 1982, la Europenele de juniori din Bulgaria, cu două medalii de bronz.
Start promiţător pentru Olimpiada de la Rio
La Campionatele Europene de seniori din acest an, delegaţia României s-a întors cu un bilanţ foarte bun: 13 medalii - 1 aur, 5 argint şi 7 bronz. Performanţele la această competiţie sunt considerate de Nicu Vlad foarte încurajatoare în perspectiva Jocurilor Olimpice de la Rio, din 2016, mai ales că s-a mizat pe sportivi foarte tineri (toţi sub 23 de ani), unii dintre medaliaţi fiind încă la vârsta junioratului, aşa cum a fost cazul gălăţencei Elena Andrieş (argint la aruncat, bronz la smuls, bronz la total). „Este un început de ciclu olimpic, de aceea am şi mers la Europene cu sportivi tineri. Sper ca despre unii dintre ei şi alţii care nu au fost la această competiţie să vorbim la finalul ciclului ca medaliaţi olimpici. De aceea încercăm să-i trecem prin competiţii internaţionale la diferite nivele, pentru a căpăta experienţa de care au nevoie în competiţiile mari”, a spus Nicu Vlad.
„Elena Andrieş trebuie să nu urce în categorie”
Junioarea Elena Andrieş (CSŞ Galaţi), care anul acesta a obţinut primele medalii la un concurs major de seniori, Campionatul European, are şansa de a deveni primul sportiv crescut în Galaţi de la Nicu Vlad încoace care să obţină o medalie olimpică. Preşedintele FR de Haltere spune că o condiţie obligatorie este ca ea să rămână până în 2016 în categoria 48 de kilograme. „Este greu să dau un verdict, să spun de pe acum dacă va fi medaliată la Jocurile Olimpice, mai sunt trei ani până atunci. Ea are potenţial, îi trebuie încredere şi seriozitate. Nu este simplu, sper să rămână în categoria de acum, 48 de kilograme. Dacă va urca la o categorie superioară, nu o văd realizând mare lucru”, a spus Nicu Vlad.
A coborât de pe podiumul de premiere
Soţii Vlad, Nicu şi Cristina, s-au stabilit în Australia în 1991, când halterofilul a acceptat o propunere din partea federaţiei de la Antipozi de a concura pentru ei pe o perioadă de patru ani. „Am plecat pentru că eram dator moral, ei îmi plătiseră o operaţie complicată la genunchi în 1986. Atunci, în 1991, am fost considerat trădător, în special de către presă", spune Vlad. L-a durut enorm felul în care era privit, tocmai el, românul care în 1990 a coborât la Budapesta de pe podiumul de premiere, când luase aurul la Campionatul Mondial, protestând astfel pentru că în loc de "Deşteaptă-te Române" se intona „Trei culori", imnul vechi.
Cine este Nicu Vlad
Cel mai performant sportiv crescut în Galaţi din toate timpurile, Nicu Vlad s-a născut pe 1 noiembrie 1963, în comuna Piscu (Galaţi). A participat la patru ediţii ale Jocurile Olimpice, la trei dintre ele aflându-se printre medaliaţi: bronz în 1996, argint în 1988 şi aur în 1984.
Imaginea lui Nicu Vlad de la Los Angeles, ridicând bara încărcată cu aurul olimpic, a rămas întipărită în memoria publicului din acele vremuri. „Toată lumea are imaginea de atunci, când m-am dezechilibrat cu haltera deasupra capului, iar americanii au speculat foarte bine momentul. Mulţi îmi descriu cum au încă imaginea vie în minte", mărturiseşte Nicu Vlad. În 1992, la Olimpiada de la Barcelona (locul 4), a ratat medalia din cauza altora, o greşeală a oficialităţilor care nu i-au permis să concureze la 99 kilograme, unde era favorit să devină pentru a doua oară campion olimpic. Are un palmares fabulos: două recorduri mondiale, 17 medalii la Campionatele Mondiale (11 de aur, 4 de argint şi 2 de bronz), 17 medalii la Campionatele Europene (9 de aur, 6 de argint şi 2 de bronz). Din 2001 este preşedintele Federaţiei Române de Haltere, iar din 2004 este vicepreşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.
Intrat iniţial în structura de conducere a Federaţiei Internaţionale de Haltere ca membru în Comisia Tehnică, în 2009 a fost ales vicepreşedinte al forului mondial. A deţinut această funcţie până luna trecută, când pe 21 mai a fost ales prim-vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale, deţinând practic cel mai important post din acest for după cel al preşedintelui Tamas Ajan (Ungaria).
Căsătorit cu o fostă canotoare, Cristina Vlad, are doi copii, ambii stabiliţi în Australia, la Melbourne: Marta Mădălina (24 ani) şi Nicu Cristian (21 ani).
